Invocăm repetat „România reală“, ca să dovedim că ştim cum arată şi sîntem aproape de „agenda cetăţeanului“, de problemele lui adevărate. Dar lumea reală? Evoluăm noi, jurnaliştii, în lumea reală, sau doar într-o enclavă a ei, ale cărei ziduri le-am ridicat singuri?
La sfîrşitul lunii mai discutam cu o colegă recent întoarsă dintr-o vizită în Occident. Vorbeam despre jurnalism, la ei şi la noi, în particular despre ştiri, la ei şi la noi... Colega mea era şocată: abia venise, şi pe unde fusese nu se discuta decît despre celulă. Aici – nu. „L-am întrebat pe soţul meu: am visat eu, am înnebunit? M-a asigurat că nu.“
La 20 mai, Institutul „J. Craig Venter“ din Statele Unite anunţase realizarea primei celule vii cu genom sintetic. Oricum ai întoarce-o, este pur şi simplu viaţă creată artificial. Mai ales că respectiva celulă s-a şi divizat prin forţe proprii! Craig Venter, creatorul Institutului şi coautor al primei secvenţieri a genomului uman, realizată în anul 2000, consideră că e „o etapă importantă din punct de vedere ştiinţific şi filozofic“. Şi religios, aş zice... Folosirea adjectivului „importantă“ este dovada unei remarcabile modestii: în fapt, vorbim despre un moment istoric. Care merita şi justifica din plin dezbateri TV, materiale documentare, un istoric al domeniului etc. Ar fi foarte interesant de aflat opinia unui teolog asupra acestui eveniment! Dar nu. Ziariştii români au alte priorităţi.
Dacă era celulă de partid...
O ştire Mediafax (tot Mediafax, săraca), preluată de două ziare. Un interviu cu Craig în Descoperă – jos pălăria! Un ecou la difuzarea pe Discovery a unui documentar dedicat subiectului. Patru ziare centrale n-au scris nici un rînd (dintre care unul, culmea, publica prin 2008 ştiri şi ulterior comentarii despre tentativele de la „Craig“!). La televiziuni – o ştire, acolo unde a fost măcar atît.
Între timp, fireşte, au curs veştile şi comentariile despre măsurile propuse de Guvern pentru ieşirea din criză, protestele faţă de aceste propuneri, moţiunea de cenzură. N-o să spun, Doamne fereşte, că acestea n-ar fi importante. Din punctul de vedere al unui pensionar, şomer sau angajat amărît, care aşteaptă să i se diminueze puţinele venituri, e limpede că această aşteptare e mai şocantă decît dacă Institutul „Craig“ ar fi creat nu o celulă, ci un elefant viu. Nu fac decît să constat că nimic din ceea ce a umplut ediţiile speciale ale televiziunilor şi prima pagină a ziarelor nu s-a materializat în vreun fel, cel puţin pînă la ora la care scriu aceste rînduri: nici măsurile guvernamentale, nici protestele şi grevele. Asta ca să nu mai vorbim despre faptul că, atunci cînd dai ştiri 24-24 şi ai patru-cinci talk-show-uri pe zi, sigur e loc şi de o discuţie despre un moment de cotitură al cunoaşterii umane. Dar, fir-ar!, o discuţie serioasă implică documentare, cultură generală, discernămînt. Plus că e plicticoasă. E mult mai simplu s-aduci în studio trei, cinci, şapte invitaţi (cu cît mai mulţi cu atît mai bine, haosul e asigurat) cărora, de fapt, nu trebuie să le pui nici o întrebare, că oricum se-ncaieră.
Să fie la ei, acolo
Dacă te iei după presă, în Golful Mexic au americanii o problemă naşpa, s-a spart o chestie şi curge nişte petrol. Informaţia că e problema noastră, a tuturor, şi încă pe mai multe căi (echilibru ecologic planetar, economie mondială, preţul petrolului, burse etc.) ar lăsa cu gura căscată mulţi „analişti“ (conform DEX, această calitate o au doar autorii de anale şi specialiştii în analiza matematică, respectiv psihanaliză). Fiecare zi trecută pînă la încheierea erupţiei – probabil doar prin epuizarea depozitului subteran –, şi mult timp după aceea, aduce pierderi personale, pe termen lung, fiecăruia dintre noi. Dar, hei!, nici o trădare de partid, nici o şpagă, nimeni dispus să-i spună interlocutorului că-i căzut în cap – ce subiect mai e şi ăsta!? Hai să zicem că Florida-i departe. Ucraina însă e mai aproape, nu? O serie de ştiri ameţitoare au curs dinspre Kiev în doar cîteva zile. Rada Supremă a luat în discuţie dreptul de a se stabili „limbi regionale“. Documentul lasă consiliile locale să ia această decizie pe baza unui criteriu interesant: „acolo unde există comunităţi etnice şi naţionale compacte“. Crimeea nici n-a mai aşteptat decizia legislativului şi a oficializat rusa. În oraşul Zaporizhya s-a dezvelit un bust al lui Iosif Vissarionovici Stalin. Între timp, s-a descoperit că investitori ruşi anonimi au preluat controlul asupra metalurgiei ucrainene, cumpărînd peste 50% din capacităţile industriale de profil. Oarecum logic, ministrul de externe a anunţat că integrarea în NATO (vă mai amintiţi înfrigurarea cu care se aştepta un verdict în timpul summit-ului de la Bucureşti) nu se mai află pe agenda Kievului. În traducere: nu-i mai interesează. Pe noi ar trebui însă să ne intereseze foarte tare!
O demisie senzaţională
Venind şi mai aproape, demisia lui Dumitru Costin din fruntea Blocului Naţional Sindical trebuia, de asemenea, să fie „Breaking News“, cu mult mai importantă decît plecarea oricărui politician dintr-un partid. Este pentru prima dată cînd unul dintre monştrii sacri ai sindicalismului postdecembrist îşi părăseşte locul, iar motivul anunţat trebuia să fie punctul de pornire al unei adevărate dezbateri naţionale, mai ales în această perioadă! Căci Dumitru Costin s-a retras din cauza eşecului luptei împotriva măsurilor guvernamentale anunţate. Aşa trebuie să facă un adevărat lider sindical, bravo lui că şi-a asumat neputinţa sindicatelor, chiar dacă gestul vine foarte tîrziu, căci nici BNS, nici vreo altă centrală sindicală nu se află la primul eşec semnificativ. Era momentul să analizăm pe îndelete şi fără patimă ce-au făcut, concret, sindicatele, în toţi aceşti ani, pe cine (mai) reprezintă, de ce n-au reuşit – toate, împreună – să scoată în stradă, într-un moment extrem de motivant, măcar atîţia oameni cîţi fuseseră, cu vreo două seri înainte, la concertul AC/DC.
Dacă-i bine, e naşpa
Ce semnificaţie are, pentru presa română, faptul că geologii americani au descoperit rezerve minerale în valoare de aproape o mie de miliarde de dolari în Afganistan, inclusiv vaste depozite de cupru, litiu, fier, aur şi cobalt, care pot face din această ţară unul dintre cei mai mari exportatori mondiali? Unde sînt subtilii comentatori militari, economici, politici, care să ne explice implicaţiile şi mai ales felul în care această ştire ar putea schimba premisele prezenţei americane în Afganistan?
Ce importanţă are faptul că afacerile din industria românească au crescut cu 7,8% în primele patru luni, iar comenzile au avansat cu 21%? Păi, dacă au crescut înseamnă că e bine. Dacă e bine, nu se supără nimeni. Dacă nu se supără nimeni, nu se ceartă nimeni. Naşpa. Nu dăm. Alt subiect!
