De la o zi la alta remarc infuzia, aparent de nestăvilit, a pseudo-reality-show-urilor (am ales această denumire avînd în vedere că ele folosesc scenarii evidente pe care actorii de ocazie, amatori, şi le însuşesc cu mai mult sau mai puţin talent), dar şi, mai rar e drept, a unor adevărate reality-show-uri precum cel difuzat de către PRO TV, intitulat Serviţi, vă rog, care nu beneficiază de un scenariu foarte exact, lăsînd o libertate de mişcare personagiilor, demnă de laudă. Însă şi acest format de emisiune se bazează pe ingredientul pseudo-reality-show-urilor de la celelalte televiziuni comerciale: conflictul. Scandalul. Soţia aparent înşelată de soţ îl surprinde pe acesta în flagrant şi-i cară cu nemiluita poşete în cap urlînd, gesticulînd, dînd senzaţia că totul este real, că asta s-ar putea să ţi se întîmple chiar şi ţie, dacă nu eşti suficient de atent. Adolescentul rebel ţipă la părinţii conservatori care, la rîndul lor, ţipă la copil. Un părinte grijuliu îşi duce băiatul cu plete lungi şi fără entuziasm fotbalistic la un salon de masaj erotic, pentru a fi sigur că odrasla are o orientarea sexuală sănătoasă. Scandalul la şi între români nici nu este greu de stîrnit: dacă iei doi-trei români/românce şi îi pui în aceeaşi cameră/apartament/pensiune/studio/birou, garantat vei avea nişte certuri aprinse, discuţii maliţioase sau bîrfe senzuale. În aceste emisiuni, universul aparent aurit al vedetelor îşi dă întîlnire cu viaţa reală a muritorilor de rînd. Nu este atît de greu de sesizat cum cineva devine vedetă, intrînd în acest ordin public (şi nu secret). Trebuie să investească în imaginea sa, căci imaginea este absolut tot ceea ce contează în aceste vremuri. De cîte ori nu auzim la televizor expresii de genul îl dau în judecată, mi-a afectat imaginea, am dreptul la propria mea imagine, şi-a schimbat imaginea (cu varianta look-ul), vedetele X sau Y sînt imaginea firmei A sau B? Sufletul contează mai puţin sau chiar deloc, căci el, sărmanul, nu poate fi operat de către chirurgia estetică şi nici nu dă bine pe ecran. Căci obsesia vedetelor, indiferent de tărîmul de provenienţă (jalnica lume muzicală românească, penibila lume a fotbalului autohton sau din alte nişe – fotomodele preacuvioase sau ziarişti reconvertiţi în profeţi) este aceea de a apărea pe sticlă. Dacă nu apari pe sticlă, nu exişti. În mod deloc paradoxal, televiziunile, care au încurajat şi promovat acest fenomen, au cel mai mult de cîştigat. În primul rînd, fac bani din publicitate. Apoi, îşi închiriază studiourile şi prezentatorii aspiranţilor la accederea în casta vedetelor, contra unor tarife ascunse, dar evidente. În al treilea rînd, aceste producţii televizuale nu costă mare lucru – nu mai mult decît curentul şi salariile prezentatorilor –, putînd să funcţioneze în gol, la nesfîrşit.
„Pac-pac care este“
Să nu ne mirăm ipocrit de tensiunea existentă pe stradă, în pieţe sau pe şoselele României, căci, în afară de efectele crizei (scăderea nivelului de viaţă), îşi pune amprenta asupra psihicului nostru colectiv şi acest nesfîrşit bombardament informatic conflictual. Parcă nimeni nu se mai înţelege cu nimeni în ţara asta! Moculescu are scandal acasă, auzim la un radio FM. Familia Dolănescu are scandal, fraţii nu-şi mai vorbesc, ci se bălăcăresc la televizor. Mădălina Manole s-a sinucis lăsînd în urma ei un alt scandal, care este disecat pe toate părţile atît în presă cît şi la televiziuni sau radiouri. Un scandal macabru, care se va veşteji doar atunci cînd un alt scandal îi va lua locul.
La un post de radio respectabil, există chiar şi revista presei de scandal. Un observator străin şi neutru ar putea crede că românii nu au altceva mai bun de făcut, nu cunosc o bucurie mai intensă decît aceea de a participa la viaţa altuia, de preferat a unei vedete care, prin eşafodajul construit cu migală şi perseverenţă de mass-media, doreşte să devină un model comportamental, educaţional. Ticuri verbale care sălăşluiau probabil în zone obscure au ieşit la suprafaţă, devenind locuri comune – pentru că sînt folosite de vedete agramate. Pe cine mai surprinde folosirea lui care este (traversînd strada am auzit o femeie apostrofîndu-şi cu dragoste matrimonială soţul Boule care eşti! ? Parafraza eşti nebun la cap a devenit banală, iar onomatopeele pac-pac amuză şi sînt reproduse cu multă voioşie de întregul popor (precum şi becalismele o aroganţă sau o hahaleră).
Nu ar trebui să ne mire faptul că vedetele noastre de carton au ajuns modele pentru tinerele generaţii. Explozia importanţei vedetelor este în strînsă legătură cu eşecul sistemului educaţional românesc de a imprima simţul valorii (civice sau culturale). Subfinanţată istoric şi dispreţuită, şcoala românească pare a fi complet ruptă de realitatea românească. Către cine să-şi îndrepte privirile şi pe cine să găsească drept model comportamental românii – către jalnicii politicieni al căror randament administrativ este binecunoscut, iar de o lună bine resimţit de buzunarele multora?! În cine să se regăsească? De aceea emisiunile în care vedetele arată cît sînt de umane, din popor pentru popor, au un atît de mare succes, multiplicîndu-se exponenţial.
Spiritul românesc al timpului
Industria vedetelor româneşti foloseşte principiul bulgărelui de zăpadă, pentru a face din ţînţar armăsar. Exagerarea face parte din acest joc pe care-l practică toţi cei care trăiesc de pe urma vedetelor. Căci nu ar trebui să rîdem cînd afirmăm că vedetele creează locuri de muncă, folosesc principiul capitalist al circulaţiei banilor, vînd şi se vînd. Despre fabricarea şi întreţinerea vedetelor române s-ar putea scrie tomuri întregi, iar dacă ar fi analizat acest subiect din punct de vedere psihanalitic, ar răspunde la cîteva dintre enigmele sufletului mioritic. Acesta este spiritul românesc al timpului, cam atît poate să producă industria de entertainment din România, care se mulează perfect pe bustul şi burta voit generoase ale telespectatorului român. Bust şi burtă la a căror definire a contribuit din plin.
Ştiu că acest format de emisiune nu a fost inventat în România, fiind importat din zări străine, însă distanţa parcursă de la Vreau să fiu miliardar, emisiune ce astăzi ne poate apărea ca fiind elitistă, pînă la emisiuni în care vedetele gătesc, muncesc în şatră, îşi caută aparent perechea, alegînd ca un şeic arab din douăsprezece femei frumoase (Burlacul), este destul de mare.
Ar fi interesant de observat dacă o viitoare creştere a nivelului de trai a întregii populaţii ar conduce la diminuarea importanţei mizeriilor promovate de televiziunile noastre comerciale căci, se ştie, privitul la televizor este distracţia cea mai ieftină, unica, pentru foarte mulţi români. Singura concluzie pertinentă care îmi vine în minte este livrată de playlist: Let me hear you take decisions without your television (Depeche Mode – „Stripped“). Adică să decizi singur, cu propriul cap, nu cu cel al altora, al falşilor prieteni care populează ecranul şi care nu mai pot de dragul tău.
Codruţ Constantinescu este publicist şi istoric, autorul blogului http://cdc77.blogspot.com
