Părea o piesă de mobilier. La propriu. Lemnul lui lăcuit se asorta cu biblioteca şi cu vitrina, unde ai mei ţineau paharele şi cîteva bibelouri. Pe el, maică-mea pusese un milieu mai mare. Cînd televizorul era stins, lăsa milieul peste ecran, să nu se pună praful. Deasupra, milieul era susţinut de un bibelou mai greu. Mi-ar fi plăcut să fi fost un peşte de sticlă, aşa cum văzusem la mătuşă-mea... Noi aveam o doamnă de porţelan alb, cu rochie amplă – dar pe sub care, dacă te uitai, nu vedeai nimic. Doar o ştampilă CTC.

Televizorul era un Venus. Cu lămpi şi alb-negru, desigur.

Avea patru butoane de reglaj (volum, luminozitate, contrast şi ton – cel de ton era practic de decor, că nu modifica deloc sunetul), unul mare, rotund, cu care schimbai canalele, iar jos – un buton roşu de închis şi unul alb de pornit. Cînd apăsai pe butonul alb, auzeai un bîzîit şi apoi aşteptai cîtva timp să apară imaginea. Cînd apăsai pe butonul roşu, cel alb sărea, iar imaginea se strîngea toată într-un punct. Dacă punctul persista nefiresc de mult, pe ecranul negru, însemna că televizorul avea o problemă şi trebuia chemat electricianul de la serviciu de la taică-meu, care mai făcea cîte un ciubuc reparînd televizoare. După o vreme, butoanele de pornit/oprit au sărit şi au rămas doar nişte ţumburlucuri albe pe care apăsam. Apoi, întrerupătoarele s-au stricat cu totul şi ai mei au pus unul pe firul care ducea la priză.

Nu era deloc plăcut cînd se strica televizorul, că eram pe dinafară a doua zi, la şcoală, cînd colegii îşi povesteau „fazele tari“ văzute la filmul din seara precedentă, dar această neplăcere era compensată de minunăţiile pe care le vedeam după ce electricianul scotea capacul din spatele aparatului. Lămpile mă fascinau de-a dreptul! Înăuntrul cămăşii de sticlă, se aflau structuri ciudate, ca nişte construcţii ale marţienilor. În plus, structurile acelea se aprindeau leneş şi pulsau de parcă ar fi fost vii. Mi-aş fi dorit să am şi eu lămpi noi, să mă joc cu soldăţeii şi să-i pun să apere „generatoarele de energie“, dar la mine ajungeau numai cele arse, cu sticla înnegrită. Şi mai era ceva care mă fascina cînd venea nenea cu reparatul televizorului: omul încerca cu mîna goală dacă era curent în diferite zone. Atingea cu dosul palmei şi, dacă zonele respective se aflau sub tensiune, mîna îi sărea spre el. Le explica alor mei că nu trebuie atins cu palma, că muşchii se contractă şi apuci chiar obiectul care te curentează. Cu dosul palmei însă, contracţia muşchilor face ca mîna să zvîcnească în direcţie opusă. Era o adevărată lecţie de viaţă ceea ce spunea el.

Televizorul Venus părea veşnic în casa părinţilor mei. L-am găsit acolo şi mi-a însoţit copilăria şi adolescenţa. Desigur, mi-aş fi dorit şi eu un televizor color, sau unul cu circuite integrate (Olt, Snagov, Diamant etc.), sau măcar unul marca Sport, din acela mic, la care vedea un unchi al meu meciurile, în bucătărie... Colegul meu de bancă avea un Elcrom şi-mi povestea ce fain se văd în culori picioarele tipelor la patinaj artistic. Eu puteam doar să-l cred pe cuvînt şi să-mi imaginez toată priveliştea, că ai mei nu voiau să audă de un televizor nou. Ziceau că cele cu circuite integrate se strică repede (şi un circuit e foarte scump, dacă vrei să-l schimbi, mult mai scump decît o lampă), cele marca Sport sînt prea mici şi nu vezi scrisul, iar pentru televizoare color trebuie să te înscrii pe o listă şi poţi aştepta mult şi bine. De fapt, nu aveau bani să cumpere un aparat nou.

Cu televizorul nostru vechi, nici măcar pe bulgari nu-i puteai prinde, aşa că ai mei nu au mai fost nevoiţi să se dea de ceasul morţii să găsească lighean de aluminiu, să-l pună la antenă.

Era un televizor amărît, dar era al nostru. La cutremurul din ’77, taică-meu a luat-o în braţe, într-o mînă, pe soră-mea, iar cu cealaltă mînă ţinea televizorul. Era, deci, un membru al familiei.