Dacă aeroporturile şi avioanele mi se par chintesenţa no man’s land-ului (un eufemism, poate, pentru aglomerările urbane ale viitorului?) şi, în consecinţă, le locuiesc cu un ciudat (mie) sentiment de inaderenţă, incitant asociată unei senzaţii de libertate „proastă“ (despre care, poate, cu altă ocazie), în schimb trenurile – de oricînd şi de oriunde – mi se înfăţişează drept imaginea cea mai necosmetizată şi mai plină de miez a ţării ce le are. Faptul că, la atîţia ani după lansarea la apa politică (acum – şi o apă a Vavilonului) a proiectului Uniunii Europene, trenurile ţărilor Europei continuă să îşi conserve, neştirbită şi grăitoare, această diferenţă este, cred, argumentul că naţiunile – cu specificul lor cu tot, care va fi fiind acesta – sînt o realitate palpabilă, într-o măsură mai mare decît ar vrea teoriile postmoderne să admită. Un tren poate spune totul despre ţara lui.

Dar nu despre legătura esenţială dintre trenuri şi naţiuni voiam să scriu, ci despre ceea ce mi-a spus, recent, un tren românesc. Probabil, unul din cele mai celebre şi mai „încercate“: după atîtea şi atîtea reforme (sublime…), a rămas singurul tren de (oarece) mare viteză care leagă Nordul îndepărtat de Sudul extrem, la vreme de noapte. Acum se numeşte InterRegio (cred) şi după număr îi zice 1632; porneşte pe-nserat din Oradea, străbate Ardealul, iar de la miezul nopţii se prăvale de la Cluj spre Bucureşti şi de acolo, către depărtata Mare. Adună vagoane din tot Ardealul, astfel încît, la sosirea în Gara de Nord, şarpele lui ostenit să îşi deşerte călătorii tocmai pe sub podul cel nou şi dantelat de către Griviţa. Amalgam de vagoane mai bătrîne decît majoritatea călătorilor săi şi de second-hand-uri nemţeşti elegant vopsite, el desenează o axă (istorică) a geografiilor noastre şi măsoară un timp (etern: durata călătoriei se lungeşte de la an la an, iar celelalte ameliorări sînt în cel mai bun caz minime), al prefacerilor noastre (post)revoluţionare. Aproape 900 de kilometri în 15 ore şi o buclă temporală exemplară – bonus pentru insomniaci şi dilematici.

Am urcat într-însul ca orice clujean obişnuit cu drumul Capitalei: credeam că ştiu ce mă aşteaptă. Dar – un prim semn că ţara noastră nu încetează să ne surprindă, chiar şi pe cei obişnuiţi cu clişeele ei, chiar atunci cînd vrem doar să dormim duşi în hurducăielile nopţii de iarnă, chiar şi în cele mai obosite momente ale noastre – 1632 îmi rezerva o surpriză pentru care navetistul vechi ce sînt nu avea armură. Ştiam scaunele incomode de la clasa I (combătute cu plieri dibace şi pufoaice speciale), bănuiam mirosurile descălţate (un şal ţinut în patchouli poate să devină jihab, cu slabe puteri reoxigenante), aşteptam forfota continuă, zumzetul de telefoane şi de jocuri electronice (dar nu acum e momentul să vă mărturisesc ce muzici am în iDrăcia cu căşti, protectoare). Ştiam întunericul cheaun, nici bec, nici beznă: lumina unui ecran (şi o priză pe-aproape, la atîtea ore de drum) era tot ce-mi trebuie. Dar lecţiile patriei sînt în primul rînd lecţii de umilinţă. Pentru că nimic din toate acestea nu mi-a folosit în noaptea lungă şi neagră. Toate ar fi fost cum ar fi fost: şi numărul descălţaţilor întinşi ca lemnele peste scaunele tuturora (prea mulţi pentru aerul condiţionat şi jihabul meu), şi lipsa compartimentelor (ce nu încuraja liniştea, dimpotrivă, permitea hăuliri şi comentarii „pentru public“), şi lumina crudă a tuturor becurilor imposibil de reglat, şi grohăiala beată, la capătul vagonului, a unui grup de flăcăi falnici ca brazii, bodyguarzi de meserie, care mergeau la Bucureşti la o convenţie şi se dregeau tot mai dezarticulat, ignoraţi de trecerea – repetată, solemnă, paralelă cu lumea – a patrulei de control feroviar. Toate acestea erau „previzibile“: ele fac parte din ceea ce se pare că nu putem schimba despre noi, între resemnarea lui „ăştia sîntem!“ şi suficienţa lui „merge şi aşa!“. Dar, cum spuneam, nu despre IR 1632 ca metaforă – ştiută – a patriei voiam să vorbesc, ci despre surprizele sale de ordin… mediatic.

Pentru că mai bine de jumătate vagonul era umplut (nu spun – plin, căci ei se întindeau pe mult mai multe locuri decît li se cuveneau: care cu picioarele înşoseţite, care cu mîncarea, care cu cărţile de joc sau cu ziarele ultimelor dezvăluiri îngrozitoare despre mersul la vrăjitoare în lumea bună) de un grup de pensionari din urbea X (ardeleană), călătorind spre mare, cu bilete de tratament la preţuri foarte convenabile (cum spuneam, totul se vorbea către toţi, iar cei din grup fraternizaseră deja pe cînd urcasem eu). Cînd au decis că – orişicît – e cazul să se culce, s-au dedat somnului nu încercînd să stingă luminile, nici să reducă zarva tot mai incoerentă a băieţilor fezandaţi în alcool, ci scoţînd – un domn cu aere de cunoscător a făcut-o, în admiraţia ghiduşă a celor din jur – un laptop vechi, hîrşîit, dar (nemuritoare tehnologie americană! minunaţi prieteni chinezi!) funcţional. L-au pus pe una dintre mese, la priză, l-au deschis, l-au pornit (greu). I-au potrivit sonorul (tare) cu delicateţe, ca la un pian (din touchpad atingîndu-l), să aibă a se bucura tot grupul de binefacerea ce avea să urmeze. Nu vedeam ecranul, am ghicit-o (ca toţi călătorii) după glas. Pentru că ceea ce suna acolo – improbabil la început, dar tot mai limpede şi suficient de îndelung ca să se prindă chiar şi afonii – erau emisiuni muzicale şi show-uri din zona de programe a Tarafului TV, a lui Etno, OTV, eiusdem farinae. Romanţe şi cîntece de petrecere, discuţii indistincte (în zgîlţîielile vagonului totul devenea o muzică ambientală ad-hoc, suficient de tare spre a nu putea fi ignorată, prea încet spre a fi descifrabilă). Pe care companionii mei de călătorie au adormit incredibil de repede. Cînd şi cînd, filmuleţul se termina şi – imediat – cîte unul de lîngă cutia adormitoare se trezea, clipea buimac, mişca proprietarul, care la rîndul lui… Muzica repornea, ei readormeau. Unii dintre noi – nu. La un moment dat, politicoasă, o studentă prinde momentul trezirii proprietarului şi îl întreabă dacă nu poate totuşi stinge maşinăria, e tîrziu… Etc. Moment de stupoare; s-au trezit mai mulţi din grup şi au privit copila mustrător-înduioşaţi, ca nişte bunici către o nepoată care nu ştie încă adevăratele mistere ale vieţii. „Nu-l închidem – au zis –, de asta l-am adus, ca să meargă. Noi pe emisiunile astea sîntem obişnuiţi să dormim. Şi vrem să dormim.“ Au urmat explicaţii despre nevoia (lor) de somn, dificultatea călătoriei nocturne, lungimea drumului pînă la Constanţa, vîrsta (lor) şi dreptul (lor) la respect. Cu concluzia insistent repetată: „Fără televizor nu dormim şi vrem să dormim“. Ceea ce s-a şi întîmplat mai departe. Cînd am coborît eu, în zori, la Sinaia, şi am trecut pieziş pe lîngă ecran, rula ceva despre avocata aceea dispărută pe care o caută Dan Diaconescu (sau cum s-o fi numind…). Grupul dormea sforăind uşurel. Iar capul meu ostenit nu a găsit altă rimă decît „Cu televizorul / Adormim poporul“. Utilitatea televiziunii era indiscutabilă – şi la fel de neaşteptată. Trenurile patriei îmi mai serviseră o lecţie: despre buna folosinţă a mass-media, a laptopurilor, a vagoanelor de clasa I cu prize şi wireless. Cît să îmi piară somnul de tot: dar neliniştea, ca şi metafora, e în ochii cui o vede. Pe peron am coborît doar eu – 1632 s-a dus mai departe; „o ţară-ntreagă răsturnată-n vis“, într-însul, se legăna în vocile talk-show-urilor de audienţă naţională.

Ioana Bot este profesoară de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Foto: A. Manolescu