Scriam data trecută despre o ecranizare bună după o carte puternică, Moromeţii, unde Stere Gulea a reuşit să-şi impună tonul propriu în faţa discursului lui Marin Preda – şi asta fără să modifice povestea din roman. Întîmplarea a făcut ca săptămîna aceasta să văd, la HBO, o altă ecranizare după o proză remarcabilă: Caravana cinematografică, filmul din 2010 al lui Titus Muntean după nuvela publicată de Ioan Groşan în volumul lui de debut, din 1985.

Cu toate că nu m-a entuziasmat, aşa cum au făcut-o – de-a dreptul – alte texte ale lui Groşan (O sută de ani de zile la Porţile Orientului sau Trenul de noapte), ţin minte că şi Caravana cinematografică mi-a plăcut, atunci cînd am citit-o, acum mai bine de 20 de ani. Deşi era un volum de debut, se vedea deja scriitorul matur şi sclipitor care este Groşan, capabil să-ţi ofere tot felul de fineţuri în proză. 

Din nefericire, filmul lui Titus Muntean ratează buna alcătuire şi echilibrul nuvelei. Asta pentru că – deşi nu se află la primul film – regizorul a simţit nevoia să apese, adolescentin, mai mult pe pedala de acceleraţie. Toate fineţurile s-au dus pe apa sîmbetei, pentru că Titus Muntean a vrut ceva adrenalină narativă şi astfel a intrat cu bolidul în vitrina cu servicii de porţelan. Şi nu, nu e vorba de un bolid de ultimă generaţie, ci de o amărîtă de Dacie din anii ’90 – e adevărat, tunată. În anii ’90, filmele româneşti erau mai întîi de toate isterice. Se zbiera mult, bătăile şi violurile abundau, gesturile erau smucite şi teatrale, iar comunismul sau efectele lui – arătate permanent cu degetul. Maia Morgenstern îşi scuipa bojocii de-atîtea urlete în Balanţa, Gheorghe Dinică voia să-i dea foc unui tînăr soldat în Război în bucătărie şi tot Dinică îi bătea cuie-n cap Cocăi Bloos în Patul conjugal. În fine, actorii, săracii, n-aveau nici o vină că regizorii îi puneau să joace astfel de personaje... Pe vremea aceea, cineaştii noştri ţineau să ne spună cu toţii cît de enorm văd şi cît de mostruos simt – şi asta, vezi bine, numai din cauza traumelor comunismului. De fapt, acesta era aerul timpului. Societatea românească însăşi era isterică, violentă, plină de teatralitate. Şi, privită de la distanţă, caricaturală şi de-a dreptul ridicolă în agitaţia ei puberală. Le-am cere deja prea mult regizorilor de atunci să se fi extras din şuvoiul general. 

Între timp însă, lucrurile s-au mai domolit şi la noi, iar societatea pare ceva mai maturizată. În film, cineaştii au descoperit un alt discurs, în care se mizează pe nuanţe, sugestie şi observaţie fină. Sînt apuse de mult vremurile în care spectatorului i se băgau lucrurile-n ochi, după ce în prealabil fuseseră îngroşate şi subliniate de mai multe ori, pînă la ruperea hîrtiei. 

Titus Muntean se pare că este însă nostalgic după filmul şi lumea anilor ’90. Pelicula lui ne înfăţişează nişte personaje schematice, lipsite de nuanţe şi complexitate, bune doar să ilustreze o teză. Teza anticomunistă e aşa de rudimentar articulată, încît filmul are pe alocuri accente de producţie de propagandă – din aceea pe care el însuşi o incriminează, dar cu semn schimbat. Nemulţumit de lipsa de mesaj evident din nuvela lui Ioan Groşan, regizorul a simţit nevoia să adauge de la el. Însoţitorul activistului venit în sat cu caravana cinematografică este un securist, sătenii se toarnă între ei, iar activistul Tavi e un scelerat. La un moment dat, Titus Muntean îl pune pe săracul Tavi să se masturbeze la vederea celei pe care o dorea, bibliotecara satului, şi, pentru ca lucrurile să fie clare în privinţa lui, îl pune în final să săvîrşească şi un viol. Un ticălos, ce mai! Cum altfel poate să fie un activist? Iată că violul demonstrativ-politic, specie pe care-o credeam dispărută din filmul românesc, a făcut din nou pui. Păcat că i-a făcut în grădina unei nuvele cum e Caravana cinematografică. Ar fi meritat şi ea o soartă filmică mai bună!...