Goldfrapp, Head First, Mute Records, 2010.

Trei lucruri îmi sînt astăzi cît se poate de clare: de aici, de unde stau, se întrevede vara, una care va fi cu certitudine călduroasă, italo-disco-ul – şi, în general, tot ce conţine cuvîntul disco – e un gen muzical din nou la modă (salutări sincere, domnule Moroder, oriunde aţi fi!) şi Goldfrapp, proiectul muzical fabricat acum mai bine de 10 ani în Londra, ne face iarăşi să cîrcotim pe la colţuri. La urma urmei, asta e reacţia pe care (ne-)a provocat-o mereu duo-ul britanic, fie că vorbesc aici de încîntătorul debut, tripantul şi romanticul Felt Mountain, lansat în 2000, sau de urmările sale, Black Cherry (2003), Supernature (2005) şi Seventh Tree (2008), o tripletă de albume care a arătat, pe lîngă o intuiţie muzicală demnă de cauze mult mai nobile decît pop-ul, o versatilitate monstruoasă a sunetului muzicii duo-ului din Marea Britanie: de la trip-hop înmuiat cu măsură în sofisticăriile domnului Ennio Morricone la electropop subversiv şi întunecat, străbătut de umbra flamboaiantă a lui Ziggy Stardust, proiectată pe zidurile de la Studio 54; de la un electroclash mai congelat decît însuşi electroclash-ul, dar şi mult, mult, mult mai vivant, la folktronica şi psihedelisme beatlesiene eterate şi rafinate. Nimic nou pentru cineva care a urmărit cu o ureche atentă muzica ultimului deceniu, nu-i aşa? Reverenţele, ironice sau doar politicoase, în faţa unui trecut mai apropiat sau foarte îndepărtat au dat tonul, iar Alison Goldfrapp şi Will Gregory n-au stat deloc în afara crestei acestui val revivalist.


N-au făcut-o, desigur, nici acum, cu acest proaspăt disc, Head First, anunţat de un single, falicul „Rocket“, care le-a decodificat fără mare greutate intenţiile: se pare că, oricît de greu ar fi de crezut, exista un loc vacant între Van Halen, ABBA, Albano & Romina şi Flashdance pe care nu-l revendicase încă nimeni. În fapt, un loc numit anii ’80, în care Will Gregory, creierul muzical din spatele proiectului Goldfrapp, a săpat pentru a-şi extrage sursele de inspiraţie pentru acest nou album. Din păcate, fără să reuşească să scoată la suprafaţă prea mult din strălucirea neserioasă a acelei decade muzicale şi fără să poată accesa strălucirea la fel de neserioasă pe care propriile creaţii o atingeau înainte. Head First are o copertă care ne spune exact de unde vine – coloratul camp optzecist stă exact unde trebuie – şi cîteva momente agreabile (nu tresăriţi, „agreabil“ n-a fost niciodată cuvîntul capabil să salveze altceva decît o plimbare prin parc, o cină cu părinţii sau un film prost), precum „Dreaming“, „Hunt“ şi „Shiny and Warm“. Dincolo de ele, albumul nu-şi regăseşte nici sarea, nici piperul cu care londonezii îşi condimentau pînă acum muzica. Parafrazele sînt leneşe şi deloc subtile (în condiţiile în care subtilitatea era, pînă acum, una dintre mărcile înregistrate de Goldfrapp), sintetizatoarele lui Gregory sînt prea tangibile, frizînd de foarte multe ori evidenţa, iar vocea lui Alison, deşi îşi păstrează timbrul acela poluat de o sexualitate aproape perversă, nu reuşeşte să care întotdeauna în spate melodiile şchioape, înecîndu-se într-o sterilitate adîncă.

Head First e un album făcut pentru o vară petrecută în colanţi fluorescenţi – asta în cazul în care vă întrebaţi de ce am amintit acest anotimp la începutul textului –, care se circumscrie, slavă Domnului!, noilor standarde de durată ale LP-urilor de astăzi: are doar 38 de minute, lungimea perfectă pentru un album pe jumătate plictisitor.  

Paul Breazu este jurnalist.