● Massive Attack, Heligoland, Virgin Records, 2010 

În primăvara lui 1998, bristolezii Massive Attack bifau şi închideau, cu întunecatul Mezzanine, o tripletă de albume de studio care a definit sunetul celei de-a doua jumătăţi a deceniului 10 din secolul trecut. Ce a urmat, un album confuz şi, totuşi, frumos, numit 100th Window, apărut la cinci ani de la acel disc clasicizat, n-a fost decît încercarea (involuntară, cu siguranţă) lui Robert Del Naja, singurul membru din componenţa originală rămas, de a-şi începe o carieră solo, fără să se poată desprinde de numele formaţiei. 

Între 2004 şi 2009, zvonurile despre apariţia mult-aşteptatului LP5 fabricat de Massive Attack au umplut exclamativ pagini întregi din presa muzicală, bazate şi pe reîntîlnirea, în studio-ul amicului Damon Albarn, a 2/3 din formula iniţială a trupei (Grant Marshall s-a reîntors lîngă Del Naja, dar Andy Vowels a rămas definitiv departe de grup, după divorţul survenit post-Mezzanine), alături de Neil Davidge, producătorul ultimelor opere MA şi omul cu care Del Naja a lucrat constant în ultimii ani. În 2006, cu Marshall în echipă, „Live With Me“, single-ul nou-nouţ de pe Collected, suna ca în vremurile bune: bîntuitor şi autentic. Era acela un semn, dar semnele te aruncă în beznă vreo trei ani. Buba s-a spart în 2009, cu un EP, Splitting the Atom, dar, în fapt, se spărsese cu un an înainte, cînd celelalte două importante emanaţii ale Bristolului, Portishead şi Tricky, s-au întors după ani buni de abstinenţă creativă, cu albume proaspete. Era clar că Massive Attack nu putea sta departe de propria istorie. Şi nici de tentaţia de a reactiva un gen muzical, trip-hop-ul, căruia preoţii Catedralei Mîntuirii Neamului Muzical (o-la-la, chiar critica!) îi cîntau prohodul.

Heligoland – nume împrumutat de la un arhipelag din Marea Nordului – a apărut în februarie 2010, iar aşteptarea aceea despre care vorbeam în fraza de început a cronicii pe care o citiţi acum a căpătat un sens.

La prima vedere, răbdarea mea şi-a justificat existenţa. (Sînt acolo eternii invitaţi Horace Andy şi Martina Topley-Bird. Este şi Hope Sandoval, vocea din Mazzy Star, şi Damon Albarn, băiatul acela îmbrăcat în bluză de trening, căruia nu-i e frică să alerge pe nici unul dintre stadioanele muzicii. Ba chiar şi Tunde Adebimpe, frontman-ul de la TV on the Radio, unul dintre cei mai curtaţi şi speciali vocalişti ai ultimilor ani. Tim Goldsworthy, al doilea tip din DFA, label-ul care a inventat o politică de trendsetting muzical fără fisură, a produs şi el părţi din acest album.)

La a doua, fantomele unui trecut nu chiar atît de îndepărtat şi melodrama impecabil tăiată a sunetului MA dintotdeauna sînt şi ele aşezate comod (poate prea comod) la locul lor. (Tensiunea conţinută de Heligoland îşi administrează doze bune de fragilitate lirică şi somnolentă extrasă din Protection şi inhalează consistent atmosfera încărcată de fum a Mezzanine-ului. Undeva, miroase a pucioasa Apocalipsei împrăştiată peste cauzele prime ale înnebunitoarei recesiuni economice: „The bankers have bailed the mighty retreat“ pune paie pe foc „Splitting the Atom“, unul dintre vîrfurile de pe disc, punctat de o orgă care picură suspans în tabloul sfîrşitului de lume, cîntat inimitabil de falsetto-ul bătrînului Horace Andy, încadrat de vocile lui Del Naja şi Marshall. „Paradise Circus“, featuring-ul lui Hope Sandoval, creează dependenţă prin simplitate şi eficienţă: pianul se joacă neasumat cu cele trei note, basul şarjează grav de undeva din zonele profunde ale cîntecului, în timp ce orchestra prestează un final de scufundat Titanicul.)

La a treia vedere, se vede limpede faptul că trupeţii din Bristol s-au străduit să-şi reviziteze, cu Heligoland, trecutul captiv într-o zonă delimitată de Blue Lines şi Mezzanine, lucru reuşit, din păcate, doar pe jumătate, pentru că, se ştie, amintirile noastre (probabil că şi ale lor) sînt de neegalat.

Massive Attack va concerta la Zone Arena din Bucureşti, pe 27 iunie 2010, în cadrul Heligoland European Tour. Organizatorul live-ului este One Event.

Paul Breazu este jurnalist.