● Lady Gaga, Chromatica, Streamline/Interscope Records, 2020.
„I’ve overheard your theory «Nostalgia’s for geeks», / I guess, sir, if you say so, some of us just like to read, / One second I’m a Koons, then suddenly the Koons is me / Pop culture is in art, now art’s in pop culture, in me.” Cu ce am rămas din ARTPOP, ambițiosul experiment eșuat din 2013 al artistei newyorkeze Lady Gaga? Da, cu o concluzie ambivalentă și vag subtilă − opera de artă este însăși artista; reciproca devine la fel de validă. Afirmația americancei avea totuși un oarecare sens în acel an, în contextul unui album care încerca să acroșeze istoria pop-ului prin invocarea tuturor spiritelor care i-au creat definiția, de la Bowie la − fie! − Madonna: „Come to me / With all your subtext and fantasy, / Just do that thing that you do / In a perverse hue”. Astăzi, ne aflăm totuși la șapte ani distanță: „I’m state of art, I’m microchiped!”. Bum! Poate că „Plastic Doll” este cea mai coerentă repriză pop a lui Stefani Germanotta de la „Bad Romance” încoace, comedia obiectificării popster-ului − cea mai sinceră șarjă autoironică venită din partea unei artiste care n-a mai jucat cartea aceasta de bună vreme, iar Chromatica, noul ei album − o operă care să o scoată din aria referințelor mult prea îngroșate. Poate.
Să-l strivești pe Elton John între ciocanele maximaliste ale unei producții EDM-iste cu aromă de Swedish House Mafia, pentru a-l reduce la tăcere cu o șarjă drum ’n’ bass complet inutilă, poate fi cel mult comic. S-o aduci pe Alice în Țara Minunilor nouăzeciste și s-o pui să înghită pilula roșie din Matrix − de aplaudat: „Sick and tired of waking up, / Screaming at the top of my lungs / Think I might’ve just left myself behind. / Maestro, play me your symphony, / I will listen to anything, / Take me on a trip, DJ, free my mind!”. Să-ți numești o piesă „Fun Tonight” pentru ca refrenul să se închidă cu versul „I’m not having fun tonight” − treacă-meargă! Să mixezi o referință preistorică cu arta Renașterii și cu o clasică pop ca „Vogue”-ul Madonnei într-o singură strofă − o lovitură de geniu într-o perioadă în care clubbing-ul era doar o amintire, iar Madge, o amintire urîtă: „We only have the weekend, / You can serve it to me, ancient city style, / We can party like it’s B.C. / With a pretty sixteenth century style”.
Sînt, pe Chromatica, destule elemente sonice și narative care stau în picioare și aglutinează concret un minialbum admirabil în interiorul acestui nou album Lady Gaga: „Alice”, „911”, „Plastic Doll”, „Sour Candy”, „Enigma” sau „Babylon”. Dar LP-ul conține și tot atîtea rateuri. Ca ARTPOP în acel an 2013, Chromatica suferă de mai multe boli: inapetența pentru temă, superficialitatea, drumurile înfundate, căile prea bătătorite ale pop-ului etc. În fond, acest tip de contrast a fost mereu o problemă pentru Germanotta, care a părut întotdeauna un star (sic!) pop aflat în căutarea propriului univers și sound.
Paul Breazu este jurnalist.
