● Nick Cave and the Bad Seeds, Ghosteen, Ghosteen Ltd, 2019.

● New Model Army, From here, Attack Attack Records, 2019.

New Model Army, organizați la Bradford de către Justin Sullivan, și Nick Cave and the Bad Seeds, formați puțin mai tîrziu la Londra, au revenit cu albume aniversînd 40 de ani de la debutul cu care protagoniștii celor două trupe marcau epoca de aur a post-punk-ului britanic. Sînt grupuri născute în același mediu din idei similare, însă îi găsim astăzi în dispoziții deloc asemănătoare.

Albumul Ghosteen al trupei rock Nick Cave and the Bad Seeds nu mai este muzica unei trupe și nici măcar rock nu e. E un album solo pe care efectele speciale ale lui Warren Ellis sînt amenajate în jurul unui pian la care protagonistul jelește cu voce discursivă și retorică mistică (à la Current 93) pierderea fiului adolescent. Accidentului din 2015 i‑a mai fost dedicat un documentar, încă un album, un miniturneu de conversații cu publicul și probabil proiectul va continua, căci de atunci încoace Nick Cave reușește să umple stadioane cu tragediofili – performanță la care nu ajunsese nici cu Murder Ballads, cînd avea căutare la MTV.

Cave a mai compus alături de Ellis coloane sonore, iar noul album putea la fel de bine să fie semnat doar de cei doi. Ceva similar s-a mai întîmplat pe The Boatman’s Call, cînd Nick Cave rumina pe seama eșecului amoros cu PJ Harvey, dar atunci absența grupului nu era atît de asurzitoare. The Bad Seeds s-au înființat prin dizolvarea The Birthday Party, cînd Nick Cave n-a mai suportat ideea unui grup cu doi compozitori. I s-au alăturat amici intimi cu care a scris istorie, însă avea să și-i îndepărteze treptat – Anita Lane (singurul caz în care a permis iubitei să contribuie la muzica sa), Blixa Bargeld (refugiat în propriul proiect, Einstürzende Neubauten), Mick Harvey (principalul chitarist, însoțindu-l pe Cave încă de pe băncile școlii). Lista poate fi extinsă cu nume mai puțin sonore, însă mai important e ceea ce ne spune ea – că Nick Cave pare să fi suferit dintotdeauna disconfortul de a împărți scena cu alții. Cu plecarea fiecăruia a pierdut cîte ceva din sound, pînă în acest stadiu în care îl găsim aproape singur, ocupînd un larg spațiu personal în care poartă un dialog melodic cu divinitatea. Albumul ar putea fi distribuit alături de broșura Turnul de veghe.

Justin Sullivan și-a înlocuit și el colegii din New Model Army destul de des, însă, de la moartea bateristului Robert Heaton în anii ’90, încearcă să păstreze o componență stabilă și un sound consistent. Cel mai important e că nu s-a lăsat de rock, acumulîndu-și influențele de pe tot parcursul istoriei (la care a scris capitole însemnate) – de la punk la folk celtic, de la Bob Dylan la balade care au dat idei celor de la Anathema. New Model Army au un portofoliu-tezaur care te face să înțelegi Brexit-ul, de ce unii britanici se consideră superiori Europei continentale – în rock nu putem chestiona această aroganță, deși grupul lui Sullivan n-a prea beneficiat de ea (MTV i-a neglijat, în Pitchfork n-au nici măcar o recenzie).

Sullivan împărtășește cu Nick Cave sursele de inspirație country-folk, ambițiile de poet „profesionist“ și originile punk – mai încărcat politic la primul, în timp ce al doilea era mînat de ambiția de a deveni un „Man in Black“ al punk-ului (ceea ce Johnny Cash fusese pentru country). Sullivan e un hibrid mai puțin exuberant, poziționîndu-se cu trecerea timpului undeva între Nick Drake și Bruce Springsteen. La bătrînețe pare mai preocupat de forțele naturii decît de Împărăția Domnului – a creat noul album pe o insulă norvegiană, continuînd seria de materiale inspirate de meteorologia boreală, din care putem intui influența pe care trupa sa a avut-o și asupra post-metalului nordic (Sólstafir, bunăoară).

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.