Bush, The Kingdom, BMG, 2020.

 Walking Papers, The Light Below, Carry on Music, 2021.

În anii ʼ90 ne bosumflam pe cei care spuneau că muzica adevărată s-a făcut în anii ʼ70, înainte ca MTV s-o distrugă. În anii 2020, tinerii se îmbufnează cînd le spun că muzica adevărată se făcea în anii ʼ90, cînd MTV însemna ceva. MTV a debutat la miezul nopții pe 1 august 1981, cu piesa „Video Killed the Radio Star”. S-a născut atunci un nou tip de regizor, cel de videoclipuri, iar trupele au început să se preocupe de „imagine”. Rock-ul anilor ʼ90 a fost al tinerilor liberi și frumoși – că mai dădeau în patima drogurilor ori se sinucideau în culmea gloriei era irelevant, important pentru MTV era să mori frumos, să nu te vadă lumea îmbătrînind, concluzii trase din observații empirice asupra superstarurilor anilor ʼ70. Cu greu îmi amintesc cîntăreți dincoace de 30-35 de ani în topurile MTV ale anilor ʼ90, iar rock-ul nu făcea excepție; azi vremurile sînt ceva mai permisive în acest sens.

Nu-metal-ul cumva revine în atenție asociindu-se din mers cu trap, dubstep și alte apucături compatibile. Grunge-ul, în schimb, nu e la fel de maleabil – cel mai mic pas în lateral îl scoate pe muzician în afara genului, așa că supraviețuitorii merită felicitați pentru perseverență (și pentru spiritul de autoconservare, cînd colegii de scenă se bucurau de fereastra de oportunitate a tinereții drogîndu-se). Mă opresc asupra a două albume recente care nu vin chiar din prima linie grunge, însă surprind prin echilibrul dintre prospețimea melodiilor și abilitatea de a răscoli nostalgii.

Bush s-au lipit de grunge ca niște impostori, ei venind din Anglia, unde nu mai aveau loc de Britpop-ul anilor ʼ90, atrăgînd atenția prin abilitatea de a imita timbrul vocal lui Kurt Cobain (parte din vină aparține inginerului de sunet Steve Albini). Au avut succes mai mult prin virtutea nerușinării, apoi la finele anilor ʼ90 au depus armele. De un deceniu încoace tot încearcă să se relanseze, lipindu-se ba de un joc video, ba de o coloană sonoră de film, însă abia cu albumul de anul trecut mi-au atras din nou atenția – poate datorită riff-urilor înăsprite, cu iz metal, o strădanie de a se îndepărta de asocierea cu Nirvana, care le-a folosit pe termen scurt, dar le-a dăunat pe termen lung. E mai mult Pearl Jam aici, mai mult The Cult, chiar niște U2 (prea mult U2, conform cronicii din Rolling Stone). Tyler Bates, compozitor-mercenar bun la toate (a mai ajutat pe Marilyn Manson), contribuie la jumătate din album, deși nu e membru al trupei, e posibil ca lui să i se datoreze încordarea musculară a materialului. Senzația de făcătură de laborator pe care a lăsat-o mereu trupa nu a dispărut, dar nivelul de energie emanat de noile piese e peste tot ceea ce scot veteranii supraviețuitori ai scenei grunge.

Alt album surprinzător din aceeași scenă aparține proiectului Walking Papers – format în centrul energetic al grunge-ului, Seattle, la lansare avea în componență pe toboșarul de la Screaming Trees și pe Duff McKagan de la GunsʼnʼRoses. Rampa de lansare le-a folosit de minune, iar separarea de numele mari nu le-a dăunat, noul albumul vine cu idei noi, o versiune mai blues a rock-ului morocănos al lui Mark Lanegan, cu multe clape și niscaiva saxofon, grunge melancolic alternat cu balade răgușite pentru baruri 40+ frecventate de tineri apropriind cultural nostalgii. Membrii grupului nu sînt cu mult mai proaspeți decît Duff McKagan – veteranul nu a dat o mînă de ajutor unor puști, ci unor colegi care n-au reușit niciodată să se facă auziți în afara scenei locale; poate acum e șansa lor, albumul are savoarea unui succes Alternative Nation de pe MTV-ul anilor ʼ90. Kennedy era prezentatoarea emisiunii, poate o mai țineți minte.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.