Mrs. Piss, Self-Surgery, Sargent House, 2020.

 Dool, Summerland, Prophecy Productions, 2020.

Despre feminism trebuie să vorbim cu prudență căci trăim vremuri în care încărcătura polisemantică a termenului estompează granițele dintre legitimitate și răsfăț, dintre compensare și răfuială, dintre activism și narcisism. Pînă cînd identitatea de gen va dezamorsa distincția dintre sexe (și cu asta orice argumentație derivată din acea distincție), ne rămîne să ne bucurăm de ceea ce se înfăptuiește în plan artistic pe aceste coordonate ideologice. Dacă viitorul va onora muzica din acest segment drept gesturi de descătușare ori o va interzice dictatorial drept acte de terorism, rămîne de văzut, nu mai există viitoruri improbabile.

Probabil cel mai provocator album al anului în această categorie, născut prin hibridizarea disperării carantinei cu excesele feminismului, este debutul publicat sub numele Mrs. Piss de casa de discuri Sargent House – care ne-au tot avertizat că va urma așa ceva pe măsură ce le lansau pe Lingua Ignota, King Woman, Le Butcherettes ori Chelsea Wolfe. Ultima dintre acestea e, de altfel, și liderul acestui proiect în căutare de notorietate – un duet cu baterista Jess Gowrie care poate fi auzită și pe albumele Chelsea Wolfe (dar are și o intensă activitate independentă). Aici cele două dive ale „contraculturii”, de fapt o divă și o proletară cîntînd la diverse mașini-unelte, dau o replică la conceptul de urinare teritorială – gest considerat ca exclusiv bărbătesc, încărcat de semnificații acumulate din istoria punk și a patriarhatului în general.

Stilistic, ni se oferă o versiune mai brută a lui Chelsea Wolfe, cu vocea bruiată de disonanțe industriale și imprecații stridente, cu unele idei care ar putea fi considerate furate de la Lingua Ignota dacă nu ar fi semnele consolidării unui posibil nou gen muzical (numele menționate mai sus sînt doar vîrful unui aisberg). Chelsea Wolfe a cochetat dintotdeauna cu excesele muzicii metal extreme, dar s-a poziționat distant, aproape ironic, pînă la acest album – primul său material pe care nu se aud bărbați.

În aceeași linie ideologică, dar ceva mai abstract și mai politicos, este proiectul Dool al agitatoarei Elle Bandita, care înainte acumulase notorietate în Olanda cu emisiuni TV și podcast, și niște proiecte muzicale cu viață mai scurtă (mai degrabă vehicule pentru exotica sa figură publică). Dool se detașează de restul activității sale muzicale prin sobrietate și participarea unor muzicieni experimentați – alți olandezi, rămași în urma destrămării tragice a grupului The Devil’s Blood cu care încercaseră cam același lucru, dar cu mijloace mai modeste și o protagonistă mai puțin impunătoare.

Destul de inexplicabil etichetat drept rock psihedelic, debutul Dool a luat pe sus o scenă underground ce exploatează contrastul dintre estetica luminoasă hippie și temele oculte-vrăjitorești (magia neagră propusă ca expresie a feminismului – vezi și Blues Pills, Jess and the Ancient Ones etc.). Acest al doilea album deschide sound-ul cu mai multe cîrlige pop – rețetă al cărei succes a fost demonstrat de Ghost –, iar imaginea Ellei Bandita se transformă treptat din agitatoare punk într-o Patti Smith gotică. În rest, materialul are mare grijă să nu modifice nimic din ceea ce a dat succesul debutului.

Cele două albume semnalează mișcări importante ale plăcilor tectonice din muzica rock, detectabile fără seismograf de cîțiva ani încoace și care merită observate în capacitatea lor de a exprima spiritul vremurilor. Asocierea dintre feminism și vrăjitorie cunoaște un reviriment major în spațiul artelor – la urma urmei, ce a fost vrăjitoria dacă nu subminarea autorității patriarhale?

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.