● Beck, Hyperspace, Capitol Records, 2019.
Cînd Beck Hansen își lansa melancolicul album Morning Phase, al doisprezecelea din carieră, „Happy“, single-ul care-l reșapa pe Pharrell Williams ca performer de succes, stătea bine-mersi zece săptămîni în fruntea topului Billboard Hot 100. Cînd, la trei ani distanță de acel moment, americanul producea următorul LP, euforicul Colors, Donald Trump locuia de aproape un an la Casa Albă. S-ar putea spune că una dintre icoanele Generației X ar putea avea o problemă de inadecvare, recunoscută parțial într‑un interviu de acum doi ani pentru The Guardian. În aparență măcar, problema amintită pare a fi rezolvată la sfîrșitul lui 2019 – Pharrell Williams coproduce șapte din cele unsprezece piese ale noului album, Hyperspace, apărut la Capitol Records pe 22 noiembrie. Sigur, Donald Trump încă mai doarme la Casa Albă, dar coperta LP-ului soluționează și această complicație: dacă ne luăm, deocamdată, după ea, acțiunea se (poate) petrece în vremea unui faimos model trumpist, pe numele lui de scenă Ronald Reagan, grafica designerului englez Jimmy Turrell adresînd apăsat un retrofuturism neon optzecist.
Pînă la urmă, nimic surprinzător în anii ăștia, de la James Ferraro la The Horrors, de la John Maus la vaporwave. Te-ai aștepta ca însuși sound-ul lui Hyperspace – cu o altă referință demnă de Back to the Future, titlul apelează un joc video de tip arcade, numit Asteroids și lansat în 1979 de Atari, Inc., dar și seria Star Wars – să bifeze epoca. „Saw Lightning“, primul single, ratează cu aproximativ un deceniu sau chiar trei, mixînd tot ceea ce înseamnă Beck din anul „Loser“-ului, adică 1993, pînă la Colors, adică 2017: lo-fi folk-hop cu un tempo (destul de) ridicat. Dar asta nu dovedește, pînă la urmă, nimic, căci restul albumului își schimbă logica, comutînd în mare parte pe un synthpop foarte urban, cu accente funk. Aproape că ajungi să prinzi și sensul acelui titlu în japoneză de pe artwork-ul lui Turrell – o pastișă la o pastișă, city pop reimportat în Los Angeles după ce l-a plouat bine de tot un Tokyo cu walkman-ul prins de curea și căștile pe urechi.
Ritmul scade și devine hipnotic, structuri melodice discoide plutesc în aer la tot pasul, vocile secundare sînt reverberate, muzica însăși flirtează adeseori cu muzak-ul. Totul curge seducător de calm, exact ca repetiția celor patru note tematice de pe „Star“, penultima piesă a albumului: „Shimmy shimmy shake, the lights are on / Takin’ the time to get me gone/ She’s walkin’ crooked down the hall / Fallin’ down the waterfall...“. Dar și ca progcosmica „Stratosphere“, cu al său puseu pinkfloydian: „In the stratosphere / There’s nowhere to go from here, / In the stratosphere Somewhere I can disappear...“. Sau ca soft rockismul à la Steely Dan al piesei „Chemical“: „And when the feeling is over / There’s no explanation, / Shock to the system, / Infatuation, / Shake like a flower, / Strange affirmation, / Crown of a nation / Start it, start it again...“. Pentru cineva care a început prin a compune unul dintre imnurile Generației X, Beck reușește, la 26 de ani de atunci, să rămînă unic și relevant.
Paul Breazu este jurnalist.
