● Bobby McFerrin, VOCAbuLarieS, Emarcy, 2010.
Am la serviciu un coleg care păstrează în birou un spray foarte parfumat şi un CD cu Bobby McFerrin. De cîte ori îl stresează cineva, şefii, colegii, clienţii, de cîte ori simte chingile presiunii profesionale că-l sufocă, îşi pune piesa „Don’t Worry, Be Happy“ şi începe să dea cu spray-ul prin birou. Uite-aşa o să vă dau cu Flit într-o zi la toţi, îmi zice. Nu-mi puteţi face nimic. Bobby McFerrin a schimbat viaţa multora dintre noi. Unii susţin că piesa lui are capacităţi subliminale. Din păcate, e singura piesă din repertoriul său care a rămas în conştiinţa colectivă în ciuda unei cariere de 30 de ani şi a 10 premii Grammy. La o cercetare mai atentă, povestea asta cu subliminalul nu e tocmai o exagerare. În documentarul The Music Instinct, artistul demonstrează caracterul organic al muzicii, rezonanţa implicită pe care o are creierul uman cu structurile muzicale fundamentale pe care McFerrin le-a palpat de-a lungul carierei.
McFerrin practică un jazz de cu totul altă factură decît cel despre care am povestit în ultimele articole. Sînt tentat să-i spun jazz onomatopeic, deşi există cu siguranţă etichete mai academice decît asta. Clipurile pe care le-a filmat de-a lungul carierei descriu mai corect la ce mă refer: muzică 100% organică (voce polifonică şi percuţie din palme). De fapt, albumul său The Voice a rămas în istorie dreptul primul album solo de jazz complet lipsit de acompaniament instrumental. Genul se pretează foarte bine la improvizaţie, dar, personal, prefer planificarea şi exerciţiul. McFerrin practică ambele abordări cu succes şi s-a format în egală măsură ca om de ştiinţă muzicală şi ca artist instinctual. Dincolo de meteoricul său succes MTV cu mama tuturor pieselor motivaţionale, McFerrin a activat în lumea cultă şi academică, mai degrabă decît în cea populară, deşi ocazional a păcătuit cu zona reggae. Născut din muzicieni de înaltă ţinută, a dirijat şi colaborat cu numeroase orchestre, cu nume precum Chick Corea şi Joe Zawinul, a compus şi cîntat muzică de film.
În 2010, McFerrin revine cu primul album de opt ani încoace. Majusculele din titlu alcătuiesc cuvînd Vocals, ceea ce sugerează o relaţie cu albumul său cheie, The Voice. De fapt, VOCAbuLarieS pare o antiteză a lui The Voice, înlocuind minimalismul cu un caracter extrem de expansiv – peste 50 de voci, înregistrate pe cîteva sute de piste vocale, orchestrate pentru a da o nouă definiţie muzicii simfonice. Găsesc că dezideratul (care probabil e numai în mintea mea) e doar pe jumătate atins, căci albumul se banalizează prin acompaniamentul instrumental, împingînd o parte dintre piese în zona world music, de care albumul nu avea nevoie. Pe această cale se cîştigă accesibilitate şi diversitate, dar se pierde puritatea experimentului a cappella şi energia „laringică“ pe care a adus-o McFerrin în istoria muzicii. Pe de altă parte, cum ziceam, aceste observaţii sînt legate mai mult de aşteptarea mea personală decît de vreun eşec al artistului, care probabil a vrut să demonstreze că n-a stat opt ani degeaba şi a propus un album cît mai cuprinzător şi deschis, de anvergură. Pe VOCAbuLarieS, McFerrin e mai degrabă manager de proiect, decît artistul intuitiv de altădată. E vorba de un spectacol masiv, o baie de voci cu contribuţii fel de fel, atît didactice cît şi de efect emoţional imediat, din partea ansamblului Voicestra şi a unor colaboratori pentru a căror enumerare ar trebui dublat spaţiul alocat recenziei de faţă.
În limba engleză, pentru verbul „a cînta“, există o delimitare clară între to sing (cu referire la cîntăreţi) şi to play (cu referire la instrumentişti). La McFerrin delimitarea se disipează. Activitatea sa preferată e to play, vocea îi este instrument mai degrabă decît cale de verbalizare. Sau, în propriile sale cuvinte: „You might have been playing the guitar since you were four, but I have been playing my instrument since the day I came out of my mother’s belly“.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
