Un canţonetist tragic

● Mike Patton, Mondo Cane, Ipecac Recordings, 2010.

„Un om se duce într-o zi la doctor. Viaţa i se pare aspră şi crudă. Spune că se simte singur într-o lume ameninţătoare, unde nu-l mai aşteaptă nimic, decît vagul şi incertul. Doctorul îi spune: «Tratamentul e simplu. Marele clovn, Pagliacci, a venit în oraş. Du-te să-l vezi. Asta ar trebui să te-ajute.» Omul izbucneşte în lacrimi. «Doctore, spune el, eu sînt Pagliacci».“ 

Mike Patton este unul dintre eroii mei personali. Dacă aş fi adolescent, aş avea postere cu el în dormitor, baie şi bucătărie. Aşa stînd lucrurile, e rezonabil să se afirme că orice pretenţie de obiectivitate a unei recenzii scrise de mine şi care îl are drept subiect este nulă şi neavenită, aşa că nu insist cu valorizări, ci cu informaţii. Cînd eram adolescent, Patton mă enerva la culme. Eu citeam Cioran, Bacovia şi horror depresiv, ascultam My Dying Bride, pretindeam că am trăit drama comunismului, deşi fusesem întotdeauna comandant de detaşament (deci un preferat al Partidului) şi mi se părea că atitudinea pe care un om ar trebui să o aibă faţă de lumea şi epoca în care trăiam se rezumă la scrutarea distantă a lucrurilor, oftatul şi recitatul de poezii. Or, Patton, faţă de această atitudine, era (şi a rămas) foarte... opozabil. Omul pare evadat dintr-o bandă desenată, rudă de gradul I cu Jokerul din Batman sau Comediantul din Watchmen. „It’s a joke, it’s all a fucking joke! God help us all!“

Muzical vorbind, lui Patton i se datorează una dintre cele mai infame mode rock din ultimii 20 de ani, aşa-numitul nu-metal, de care el însuşi se dezice explicit cu fiecare ocazie care i se dă, mai întărîtat decît Oppenheimer după detonarea jucăriei sale. Dintre epigonii care au cunoscut un succes infinit mai mare, îi pomenesc pe Korn, Limp Bizkit şi, probabil cei mai oneşti şi mai competitivi, System of a Down. La vremea la care Patton se alătura grupului Faith No More, rockul alternativ îşi trăia propria adolescenţă depresivă pe acordurile genului grunge şi traumele lui Kurt Cobain, care aveau să asigure mainstreamul rock al primului cincinal din anii ’90. Înfiinţaţi cu cîteva judeţe mai la sud de Seattle, Faith No More au activat mereu în contraponderea atitudinii proletare a grungerilor, valorizînd cu orice preţ statutul de rockstar pe care tinerii deprimaţi încercau să-l submineze. Apoi a venit avalanşa provocată de Marilyn Manson şi nu-metal, care a schimbat cu totul termenii problemei, iar rivalitatea dintre Faith No More şi grunge şi-a pierdut complet sensul ducînd, prin ’96-’97, la desfiinţarea sau intrarea în umbră a trupelor implicate. 

Singurul care n-a intrat în umbră a fost Patton, care de-atunci încoace a scos aproape 30 de albume, fie de capul lui, fie ca acompaniator vocal pentru diverse trupe de instrumentişti. Profitînd şi de poziţia de patron la casa de discuri Ipecac Records, a luat la rînd toate genurile muzicale şi şi-a încercat mîna (mă rog, vocea) cu ele: jazz metal onomatopeic cu John Zorn, fusion rock spasmodic cu Mr. Bungle, trip-hop erotic cu Loveage, hip-hop lătrat cu X-Ecutioners, noizz dement cu samuraiul Merzbow, coloane sonore horror cu Fantomas, death metal (sau chiar mai rău) cu Dillinger Escape Plan, ambianţă simfonică alături de norvegianul John Kaada şi horcăielile monştrilor din filmul I Am Legend. 

În 2010, Mike Patton a lansat un proiect aşteptat de vreo trei ani şi promovat în acest interval prin cîteva apariţii live surpriză. E vorba de albumul Mondo Cane, compus exclusiv din canţonete italiene de mare succes la mijlocul secolului trecut, reinterpretate cu orchestră simfonică şi o limbă italiană pervertită de un accent californian şugubăţ. Avînd în vedere obiectivul experimentului, nu e vorba de muzică originală – cu trecerea timpului, Patton pare tot mai puţin dispus la compoziţie şi mai predispus la colaj. Canţonetele lui Mike Patton sînt expresia perfectă a comediei tragice pe care artistul o promovează de cînd a intrat în atenţia camerelor de filmat. Nu sună tocmai în spiritul pieselor originale, sună în spiritul lui Patton, dar nici acela nu mai e ce era, ci o variantă domolită de mariajul cu o italiancă (şi cu Italia). 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.