Matei e profesor de matematică. Să tot fie vreo douăzeci și ceva de ani de cînd se ocupă cu treaba asta și prin „mîinile” lui au trecut tot felul de elevi. Acum vreo douăzeci de ani a trecut și Adiță. Nu, nu Adiță îl cheamă și acum nici nu-i mai spune așa, ci Adi, pentru că în acte e Adrian, dar atunci copilului de clasa a opta i se spunea așa, alintat diminutival, Adiță. Era nepot de văr al lui Matei și, așa cum se întîmplă în familii, nu poți refuza să dai un astfel de sprijin. L-a luat la ore pe Adiță, să-l ajute să ia cu bine examenul și să intre la un liceu mai de Doamne-ajută. Adiță nu era un elev strălucit, așteptările nu erau foarte mari, dar cît de cît, să termine și el un liceu, spera întreaga familie.

Pentru treaba asta, lui Matei i-au trebuit multe răbdări. Alături de ele, multe strategii, multe explicații, multe stoarceri de creier. Adiță prindea greu, părea că logica atît de clară pentru Matei a matematicii e limba chineză pentru Adiță, las’ că și chineza, la o adică, tot se învață. E drept, nu așa, într-un an, cum trebuia să se întîmple cu matematica. Iar Matei știa că nici la română nu e mult mai strălucit băiatul, în toate clasele de gimnaziu fusese mai degrabă mediocru, trecuse tras de coadă de la un an la altul. Una peste alta, cu eforturi, cu emoții, cu peri albi, treaba s-a rezolvat cumva. Nu în termeni de excelență, dar Adiță a reușit să împuște un 6 sau poate un 7, la română tot așa și a ajuns la un liceu tehnologic bunicel. Nici prea-prea, căci nu era colegiu teoretic, dar nici foarte-foarte, căci nu era nici ultimul tehnologic din oraș. Și, mai ales, nu era profesională sau școală de ucenici.

Au trecut, cum au trecut, alți patru ani. Din cînd în cînd, Matei îl mai ajuta la cîte o temă, mai făceau cîte-o pregătire pentru teză, Adi, căci deja nu mai era Adiță, a reușit să ajungă hîr-mîr într-a XII-a. Vedeți bine, predicția nu e grea, urma un alt hop, mai mare, bacalaureatul. Matei avea strîngeri în piept. Materie greuță, dar nu foarte grea, totuși. Însă Adi abia trecea cu cîte un 5 chinuit de la o clasă de liceu la alta. Speranțele lui Matei erau foarte mici, prognostic rezervat. La română, aceeași treabă, știa bine Matei, problema era dezbătută în familie, cu părinții lui Adi. S-au pus pe treabă, ce să facă!? Matei dădea ce avea el mai bun din sine, din anii de experiență acumulată, din dedicația lui de profesor ambițios. Zbatere grea, săptămînală, adesea sisifică. Parcă mereu și mereu trebuia să o ia de la zero, să explice din nou, să sublinieze, să facă scheme la scheme și sinteze la sinteze. Adi nu pricepea nicicum matematica și, cum se știa, nici româna nu-l pasiona, literatura îi părea ceva înfricoșător. Tot ce-i plăcuse, cît de cît, în liceu fusese educația fizică, iar la orele de practică de asemenea se descurcase binișor, la profilul ăsta tehnic al liceului. Visa să facă, totuși, și el, o facultate. Nu-și punea problema Politehnicii, dar poate Educația Fizică nu l-ar fi speriat prea tare. Dar ca să ajungă acolo, trebuia să ia Bac-ul. Și Bac-ul se apropia, matematica era grea, româna de asemenea, speranța mai mare era în geografie, cea de-a treia materie, la care spera să prindă o notă mare, care să-l ajute să obțină media 6, dacă lua la mate și la română cîte un 5.

Și Bac-ul a venit. Cu dezastrul intuit de Matei, dar parcă și de Adi și de părinții săi. A trecut doar la geografie, cu notă suficient de mare pentru media 6, dacă ar fi luat 5 l-a mate și la română. Dar n-a luat. La mate a pușcat un 3 rușinos, la română un 4 și ceva, nici el mai onorabil. Dar ce să faci cu viața asta? S-au pus din nou pe muncit. Speranța rămînea pentru toamnă. Vară, tentații, vacanțele colegilor, toate îi amețeau lui Adi mințile, încît româna și matematica îi păreau mai grele ca oricînd. Cu toate acestea, prin efortul constant depus, rezultatele au venit. E drept că pe jumătate. Adi a reușit să treacă la română. Nu și la matematică, unde a crescut, totuși, reușind să ia aproape 5.

Veți înțelege că narațiunea se accelerează de aici. Un an de zile de matematică pură l-a ajutat pe Adi să ia, în anul următor, 6 la examen. Apoi a terminat și Facultatea de Educație Fizică și, pentru vreun an-doi a fost chiar profesor, la rîndul lui. Nu s-a adaptat însă. Îi plăceau copiii, dar rigorile sistemului nu erau pentru el. Și-a deschis un atelier de reparații pentru biciclete și alte manufacturi mici. S-a căsătorit. Și-a construit o casă la țară, lîngă oraș, aproape doar cu mîinile lui. A făcut doi copii și, între timp, a intrat puțintel în politică. S-a remarcat în comunitate, pentru că e un tip săritor și foarte priceput, cu o inteligență socială deosebită, cu soluții practice pentru orice treabă ar avea omul prin gospodărie. A ajuns consilier local. Cunoaște multă lume din cercuri importante, să ne înțelegem, la oraș, nu doar în comunitatea sătească. Se descurcă peste tot.

Dar Matei? Matei s-a mutat și el la casă de cîțiva ani. A renovat-o aproape integral cu ajutorul lui Adi. Acolo unde Adi nu se pricepea destul, avea soluții, găsea meșterii potriviți, îi aconta, îi coordona, negocia cu ei prețuri. Matei nu știe ce s-ar fi făcut fără sprijinul lui Adi. Efectiv nu s-ar fi descurcat. Are încredere în el și-i poate lăsa totul pe mînă. Și-i e drag ca un copil, deși sînt, de fapt, prieteni.

Concluzia? mă veți întreba. V-o spun, deși vor fi unii care mă vor acuza iar că apăr mediocritatea. Felicitări elevilor care au reușit să ia cu 6 bacalaureatul în 2020! Și în 2019. Și în 2018, și în ceilalți ani. Elevilor care la școală erau poate de 4. Sau care erau de 4 cînd au intrat într-a IX-a și au ajuns de 6 la bacalaureat. Și profesorilor lor! Desigur, și celor care au luat cu 10. Dar prima urare e cea pe care aș vrea să o aud și cu care aș vrea să-i văd mîndrindu-se, fără rușine, pe cei care în fiecare an numără în topuri notele de 10 și procentele de promovare (nu de promovabilitate) care situează școli și județe în topuri. Căci liceul e despre acești copii, inteligenți adesea, dar de nota 6. Iar excelența e a școlilor doctorale și a universităților de top. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.