Mai întîi de toate, să ținem cont de lecția pe care referendumul britanic le-a dat-o, de fapt, tuturor europenilor: aceea că populismul este problema și nu soluția. Ziua referendumului nu s-a dovedit a fi deloc o „Zi a independenței“, așa cum proclamau populiștii din politică și din presă. În loc să se trezească a doua zi dimineață mai mîndră și mai suverană, țara a constatat că se găsește nu doar în fața unor probleme economice uriașe, ci și sub amenințarea destrămării.

Pe cît de gălăgioși în campanie, pe atît de sfioși se arată acum populiștii în a și aplica măsurile pe care le-au promis. Să nu ne mire. Își dau și ei foarte bine seama că argumentele lor simpliste merg în campanii și pot fi molfăite ușor de presa tabloidă în goană după senzațional cu orice preț, fie și acela al prăbușirii țării. Dar nu pot fi aplicate cu adevărat la scara unei țări fără a aduce cu ele dezastrul. Așa că „eliberarea națională“ se mai amînă puțin, eventual sine die.

Și acum, să privim către România. E deja banal să spui că Uniunea Europeană nu va mai fi aceeași după 23 iunie. Întrebarea este cum va arăta. E încă devreme pentru a ști foarte bine, dar, în orice caz, vom putea avea o Uniune mai flexibilă, în care statele vor putea alege între o integrare tot mai strînsă în „nucleul dur“ Euro/Schengen și o apartenență în diferite grade, mergînd doar pînă la simpla prezență pe piața unică și nimic mai mult.

Ce ar trebui să aleagă, așadar, România? Cred că ar trebui să opteze pentru integrarea tot mai strînsă. Mai întîi, pentru că nu avem un alt proiect pentru a finaliza procesul de modernizare început acum mai bine de 150 de ani, în afara setului de reguli și standarde ale Uniunii Europene. Aplicate riguros, acestea vor face bine țării în anevoiosul ei drum către atingerea nivelului de civilizație și dezvoltare al Occidentului.

Aderarea la Spațiul Schengen, de exemplu, este condiționată de îndeplinirea condițiilor din Mecanismul de Cooperare și Verificare (reforma Justiției) – chit că, la nivel formal, legătura dintre cele două procese nu e recunocută de nimeni, dar în realitate așa e. Pînă la urmă, MCV a făcut bine României, cu toate frustrările unora. România ar fi putut foarte bine să spună că nu o mai interesează să îndeplinească în viitorul previzibil obligația asumată în tratatul de aderare privind intrarea în Spațiul Schengen și că, pe cale de consecință, denunță și Mecanismul de Cooperare și Verificare.

Separat, cele două variante au mai fost vînturate de unii politicieni. Ei erau conștienți că România oricum n-ar fi putut să fie dată afară din Uniunea Europeană, ci ar rămîne să se bucure de avantajele pieței unice și ale liberei circulații. Ar fi fost, însă, România o țară mai bună fără reforma Justiției? Ar fi găsit resurse interne pentru acest proces, în afara presiunilor de la Bruxelles și din alte capitale europene? Cu siguranță, nu.

Așa și cu moneda europeană. Avem nevoie de ea, în primul rînd pentru că avem nevoie de un proces de ordonare și responsabilizare în deciziile ce țin de politici economice, gestionarea bugetului, colectarea taxelor și așa mai departe. Încă un pas – și încă unul uriaș! – către modernizare. În orice caz, un program asumat de societate în vederea aderării la zona euro i-ar descuraja în mare măsură pe membrii Parlamentului să dea tot felul de legi absurde, cu un puternic iz populist și adevărate bombe pentru stabilitatea financiară a României, cum ar fi, de exemplu, pensiile speciale pentru aleșii locali. Și mai există componenta politică și strategică a monedei europene. Pentru că euro este și un proiect politic, un instrument menit să contribuie la adîncirea integrării europene.

Pentru România, aflată pe o falie de securitate, apartenența la „nucleul dur“ al Europei și, în consecință, participarea deplină la mecanismele de luare a deciziilor reprezintă o contribuție esențială la întărirea securității naționale și, da, a suveranității.

Evident, se poate ca ziua de 23 iunie să însemne, pînă la urmă, nu începutul simbolic al unei Uniuni Europene mai suple, ci de-a dreptul începutul sfîrșitului Uniunii Europene. Ca stat membru, România ar trebui să facă tot ce depinde de ea pentru ca acest scenariu sumbru să nu devină realitate. Pentru că, dacă Uniunea se va prăbuși, vom vedea atunci cum suveranitatea țării nu mai face nici cît două cepe degerate, cîtă vreme nu va fi pusă în comun cu alte suveranități.

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.