Ce să fac în dimineața aia, în Berlin? În prima fază, am zis să dau o fugă la noi, la ambasadă. Era aproape de hotel, m-am gîndit să vizitez clădirea și, poate, să am o conversație agreabilă cu vechiul meu coleg de breaslă, domnul ambasador Emil Hurezeanu, numai că Excelența Sa era plecat la București, cu ocazia vizitei președintelui Germaniei în România.

Andrej Ban e din Slovacia. Este fotoreporter și a fost prin Pakistan, Kosovo, Irak sau Liban. A văzut și a fotografiat multe la viața lui. Mă vede în recepția hotelului și mă întreabă ce am de gînd. Îi zic că vreau să mă duc la ambasadă. Rămîne perplex. „Vii pînă la Berlin să studiem viața refugiaților, avem juma’ de zi liberă și tu vrei să îți vizitezi ambasada. Zău că ai fantezie!“ M-am rușinat și… l-am urmat. Făcuse rost de adresa unui centru de primire a refugiaților. Am pornit vitejește cu metroul. Întrebaserăm, înainte: „Este OK să mergem? Avem nevoie de vreo autorizație?“ Ni se spusese că nu e cazul, respectivul centru e deschis, fără gard, direct din trotuar. Ajungem și badigardul ne întreabă cu ce treabă pe-acolo. Nu arătam a refugiați (cel puțin, aparatele foto de la gîtul lui Andrej erau de multe mii de euro). Așa că am ales să zicem adevărul. „Sîntem ziariști, vrem să vedem refugiați…“ „Aveți programare?“ „Păi, de unde să avem? Am venit să vedem, pur și simplu.“ Am fost rugați să așteptăm ofițerul de presă. A venit destul de repede și a început să ne povestească despre biroul LAGeSo (prescurtare de la Landesamt für Gesundheit und Soziales), adică prima instituție germană care vine în contact cu refugiații, asistîndu-i o vreme, pînă la rezolvarea actelor sau cazării. În principiu, doar trei luni, timp în care cei asistați sînt cazați în corturi sau săli de sport, li se oferă trei mese pe zi, în spații amenajate minimal, fără posibilitatea de a găti sau a munci, drept care primesc 146 de euro pe lună, bani de buzunar. Asta face LAGeSo: ia în evidență și livrează un minimum de acte. Celelalte instituții sînt responsabile pentru oarece acte de identitate și acordarea sau refuzarea statutului de refugiat. Doamna purtător de cuvînt este supărată. Din cauză că alte organe ale statului sînt prea încete, termenul de trei luni este prelungit pînă la șase luni sau chiar un an. Fie nu sînt suficient de rapid amprentați și înregistrați, fie nu li se găsește un loc de cazare într-un apartament, unde să intre în faza a doua a așteptării, adică să aibă unde să gătească, să beneficieze de un minimum de intimitate familială și să primească aproximativ 430 de euro pe lună, echivalentul ajutorului social minim în Germania.

„Sistemul este gîtuit, ne batem joc de oamenii ăștia“, ne spune doamna. Întrebăm unde sînt cazați. Curtea instituției este plină de corturi de campanie, dar toate sînt ocupate cu birouri, nu cu paturi. Ne zice că ei sînt doar unitate administrativă, de cazare se ocupă alții. Ne dă o adresă. „Avem nevoie de permis special?“ Ne spune că nu, în nici un caz. Purcedem la drum și găsim o clădire cam sinistră, înconjurată de un gard solid de fier și sîrmă ghimpată. Ne apropiem de poliţiști. „Putem să intrăm, să vorbim cu refugiații?“ Previzibil, ne întreabă dacă avem programare. Ne recunoaștem vinovați. Nu avem. Așa că nu avem voie să intrăm în curte. Polițistul ne spune că el ne-ar lăsa, că nu e nici un secret, numai că ăsta e regulamentul, nu intrăm fără programare. Pînă la urmă, după vreo zece minute, ne lămurim. Nici acolo nu e spațiu de cazare, ci tot un birou LAGeSo, pentru înregistrare și hîrțogărie. Cică locul de cazare ar fi ceva mai departe, pe aceeași stradă. „E voie să intrăm?“ Ne spun că nu e nici o problemă, că e o firmă privată. Pornim într-acolo.

Relativ greu, găsim locul. Două corturi imense, puse pe un teren de sport. Prin curte sînt refugiați. Vrem, totuși, să intrăm în corturi. Intrăm și sîntem opriți cu fermitate.

Restul, săptămîna viitoare!

Călătorie realizată la invitaţia Ministerului Federal de Externe al Republicii Federale Germania şi susţinută de Public Diplomacy Initiativkreis e.V. şi Ambasada Germaniei la Bucureşti.