Rishi Sunak, noul ministru de Finanțe al Marii Britanii, a făcut ceea ce i-a cerut prim-ministrul Boris Johnson – după demisia forțată a predecesorului său, Sajid Javid, în februarie. Bugetul propus de Sunak pe 11 martie deschide zăgazul cheltuielilor, anunțînd un pachet de stimulente în valoare de 200 de miliarde de lire sterline (aproximativ 224 de miliarde de euro) pentru următorii cinci ani.
„Este un buget pe care […] J.M. Keynes l-ar fi aprobat“, a scris comentatorul politic Matthew Parris în The Times. Și laudele au curs și după anunțul lui Sunak din 17 martie, prin care promitea un surplus de 350 de miliarde de lire pentru sprijinirea mediului de afaceri al Marii Britanii pe durata pandemiei de coronavirus. Se pare că politica fiscală a Angliei și-a reluat locul binemeritat, după ani lungi de austeritate.
Sînt totuși sceptic față de aceste relatări recente despre „revenirea la Keynes“. Pe de o parte, fiindcă nu a avut loc nici o contestare principială a măsurilor de austeritate și, pe de altă parte, deoarece majoritatea noilor convertiți îl asociază pe Keynes, pur și simplu, cu deficitele bugetare. De fapt, aritmetica keynesiană se poate referi și la surplusuri.
În primul rînd, pachetul de 350 de miliarde de lire al lui Sunak, destinat protejării economiei în fața COVID-19, nu are nimic keynesian. Orice guvern e generos cînd trebuie să-și ferească cetățenii de astfel de dezastre. Chiar și austerul George Osborne, fostul ministru de Finanțe conservator, și-ar fi dat seama că nu trăim timpuri normale. Keynes însă ar fi întrebat ceva ce nu a întrebat nimeni pînă acum, și anume: „Cum vom plăti toate acestea?“ – o problemă la care voi reveni curînd.
Dar, înainte de asta, să luăm anunțul lui Sunak despre investițiile publice suplimentare de 175 de miliarde de lire, pentru următorii cinci ani. „Investițiile în drumuri, căi ferate, locuințe, proiecte capitale și de spectru larg vor urca, raportat la PIB, la un nivel la care nu s‑au mai aflat din anii 1970“, s-a entuziasmat Financial Times (FT), care a fost, în ultimii zece ani, o campioană neabătută a reducerilor de cheltuieli. Ceea ce, e adevărat, pare să semnaleze o revenire a fiscalității erei keynesiene, ceea ce Sunak a și sugerat, spunînd că politica fiscală ar trebui să joace „un rol mai activ“ în stabilizarea economiei. Dar ceea ce nu au explicat nici ministrul de Externe și nici FT este de ce această rachetă Exocet fiscală e lansată abia acum.
De exemplu, Sunak a anunțat un fond de 2,5 miliarde de lire pentru a umple cele 50 de milioane de găuri din asfaltul străzilor britanice, în următorii cinci ani. Dar de ce nu a putut fi demarat acest program în 2010, cînd numărul gropilor era mai mic și mîna de lucru mai disponibilă (șomajul din Anglia era atunci de 8%, față de sub 4%, astăzi)? Răspunsul clasic e că, în 2010, guvernul „nu își permitea această cheltuială“, dar că politica fiscală prudentă, de reducere a deficitului din ultimii ani, a creat între timp „spațiul fiscal“ care să permită această inițiativă. O explicație absurdă. Ceea ce un guvern își poate permite e limitat doar de cantitatea de resurse reale de care dispune – nu de constrîngeri financiare autoimpuse.
Povestea cu hîrtoapele ne învață totuși o lecție importantă. Nu numai că stimulul fiscal trebuia să sosească mult mai devreme, dar, acum, el riscă să vină într‑un moment nepotrivit al ciclului economic. Keynes scria că „pentru Ministerul de Finanțe, momentul oportun pentru austeritate e prosperitatea, nu criza economică“. Ce-i drept, timpurile actuale nu par tocmai prospere; experții pronosticau o posibilă recesiune britanică chiar și înaintea coronavirusului. E limpede însă că Anglia și alte economii occidentale au astăzi o capacitate fiscală mai redusă decît în urmă cu zece ani.
În al treilea rînd, după ce au petrecut ultimii 40 de ani „combătînd inflația“ și avertizînd întruna că o politică fiscală laxă o poate readuce, guvernele închid acum ochii în fața acestui risc. Și, chiar dacă e puțin probabil ca o „inflație prin costuri“ să constituie o problemă într-o eră a piețelor de muncă descentralizate, expansiunea cererii în condițiile ocupării maxime a forței de muncă va duce în cele din urmă la o creștere mai rapidă a prețurilor. Astfel, pentru a evita inflația, guvernele vor trebui să crească taxele, la un moment dat. Relaxînd și înăsprind politica fiscală la momentul nepotrivit, guvernele vor repeta abordarea „stop-and-go“ care a discreditat managementul keynesian al cererii în anii 1970.
Ceea ce mă aduce înapoi la virus. Johnson a spus că Anglia se află pe picior de război; și alți lideri europeni, precum președintele francez Emmanuel Macron, au spus același lucru despre țările lor. Dar o economie de război este o economie de penurie, în care nu poți avea și arme, și unt. Untul trebuie raționalizat pentru a putea produce mai multe arme. Problema devine aici cererea excesivă, nu cererea deficitară.
Keynes și-a dat seama de acest lucru în pamfletul său din 1940 Cum vom plăti pentru război (How to Pay for the War). Consumul civil al Angliei trebuia redus, fie prin prețuri crescute, fie prin taxe mai mari. Keynes a susținut o creștere vertiginoasă a taxei pe venit (cu un procent maxim de impozitare de 97,5%), cu argumentul că e o măsură mai onestă decît inflația. Și a mai propus, într-un moment de reverie, ca impozitele colectate automat de la muncitorii cei mai săraci să fie rambursate de către guvern după război.
Să sperăm că pandemia COVID-19 nu va obliga guvernele din ziua de azi să recurgă la astfel de măsuri. În tot cazul, pentru politicieni nu e prea devreme să înceapă să se gîndească cum vor plăti acest război aparte. Și ar fi util să-și amintească de aritmetica riguroasă a lui Keynes.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.
© Project Syndicate, 2020
traducere de Matei PLEŞU
Foto: wikimedia commons
