S-a cumpărat tot. S-a cumpărat cu nemiluita. S-a cumpărat din plăcere. Cu plăcere. Fără foame. Cu foame. Cu îndîrjire. Cu răutate. Cu egoism. Sîntem la vîrf de pandemie. S-a deșertat sacul de alimente.

E infinită combinația, știu, dar se simte în aer o tensiune. Se mănîncă de poftă? Sau pe frică, pe ordonanță militară? Se simte o undă de tiranie în bucătărie. De ce fac clătite? Da, mai e un pic de somon sau de andivă de ieri. Fructele de mare au fost excelente la prînz, da, dar chiar de ce să mai mîncăm? Între țelină cu o mînă de brînză pe ea și somon în ierburi cu dulceață de ardei iute, nu, nu mai este nici o diferență. Ba din contra. Egalitate? Nu, țelina e cu mult mai tare. Te ține într-o proaspătă fomie și într-o aspirație-căutare pentru cînd va fi bine și mai bine.

Timpul care nu mai are ceas, durata carantinei fără margini, contagiunea inevitabilă din te miri ce – toate creează o presiune invizibilă. Ce să mai mănînc? E chiar ce să mai mănînc. N-am mare chef. Gîndul ține pretențiile stomahului departe, le anesteziază, le blegește. Privite și-n galantar, oricît de proaspete ar fi, nici o șansă nu au.

Paștele aduce verdele sub ochi, entuziasmul unei noi lumi, deschiderea spre universul speranței și al binelui. Acum, Paștele nu mai vorbește. Mut, el nu mai prezice o mîncare mai bună, ci monotonia unei lumi imprevizibile. Imprevizibile, nebune. Stătute. În care toate reinventatele s-au reinvitat să re-reinventeze. Scenarii gastrice, orgii fără vreun farmec. Invizibilul atacă.

Foto: wikimedia commons