E, probabil, una dintre cele mai tragice și, în același timp, ignorate știri de anul acesta. Recentele dezvăluiri privind lagărele în care guvernul chinez a internat în jur de un milion de oameni aparținînd unor minorități etnice și religioase din vestul țării au trecut aproape neobservate. O știre de coloană, dacă ziarele ar mai conta, sau, pentru era Internetului, o știre de al treilea ecran de pe site-ul favorit.
China numește lagărele „centre de pregătire vocațională“, iar majoritarea celor internați acolo sînt uiguri, o populație islamică din Asia Centrală care s-a încăpățînat să își păstreze limba și tradițiile chiar și după anexarea Xinjiangului de către Republica Populară în 1949. Xinjiang, ca și Tibetul, este, în teorie, o regiune autonomă a Chinei. În fapt, de la incorporarea lor în statul chinez, Beijingul a dus o încăpățînată politică de colonizare cu etnici han al cărei principal scop a fost permanent eliminarea diferențelor specifice în numele uniformizării.
Reunite sub numele generic de „China Leaks“, documentele date publicității săptămîna aceasta de către Consorțiul Internațional al Jurnaliștilor de Investigație oferă, pentru prima oară, detalii din surse oficiale legate de o politică de reeducare la scară largă a unei întregi populații a cărei principală vină pare să fie aceea că există. Ca să fie clar, „reeducarea“ chineză e un eufemism pentru spălarea pe creier a sute de mii de oameni, pentru crime și pentru abuzuri greu de justificat în orice națiune cu pretenții de civilizație.
Cîteva lucruri, așa cum reies din documente:
– Persoanele internate în lagăre pot fi deținute pe termen nelimitat. Durata minimă petrecută sub supraveghere nu poate fi mai mică de un an.
– Deținuții primesc puncte pentru „transformare ideologică“ și „disciplină“.
– În prima fază a internării are loc „transformarea educațională“. Ulterior vine instruirea în vederea dobîndirii abilităților de muncă – alt eufemism care acoperă, de fapt, munca forțată. Cele două au loc în lagăre diferite.
– Supravegherea este atît de intensă încît deținuții nu au libertatea de a-și alege patul în care vor să doarmă sau locul în coada care se formează la cantine.
Dezvăluirile vin să confirme mărturii ale unor foști deținuți sau membri de familie ai acestora care au reușit să plece în Occident și care vorbesc despre tortură, violuri și dispariții pe care guvernul chinez refuză să le recunoască sau să le lămurească.
Lagărele sînt doar o parte a unui vast sistem de represiune care, uneori, pare desprins din distopii de categoria B de pe Netflix. Uigurii care nu ajung în lagăre sînt supravegheați îndeaproape de Big Brother-ul chinez cu ajutorul camerelor video, soft-urilor de monitorizare și al unei tradiționale rețele de turnători aflați în slujba guvernului. China Leaks oferă o măsură a dimensiunii acestui efort – într-o singură săptămînă din vara lui 2017, „sistemul“ a identificat 26.000 de suspecți în patru districte din sudul Xinjiangului.
O investigație de anul trecut a canalului australian de televiziune ABC identifica 28 de astfel de lagăre. Numărul real e necunoscut.
Beijingul este atît de preocupat de transformarea culturală a populației de uiguri încît birocrații chinezi au grijă să măsoare lungimea bărbilor bărbaților și intră în alertă dacă află că vreunul dintre ei refuză să consume alcool, se lasă de fumat sau nu urmărește canalele oficiale de televiziune.
De partea sa, guvernul comunist respinge toate acuzațiile, insistînd că milionul acela de oameni participă voluntar la acțiunile de reeducare. Iar justificarea principală a întregii întreprinderi este lupta împotriva terorismului.
În fapt, uigurii trec printr-un nesfîrșit ciclu sintetizat de unii comentatori sub forma „represiune-violență-represiune“. De la anexarea provinciei și debutul procesului de colonizare, populația locală s-a încăpățînat să reziste. Din rîndurile ei s-au ridicat voci de opoziție, dintre care unele au cerut independența. Au existat și cazuri extreme în care militanți uiguri au apelat la violență.
Periodic, statul intervine încercînd să elimine orice urmă de nemulțumire exprimată în public. A făcut-o în anii ’80 și ’90, o face și acum, la o scară care pune China modernă pe același plan cu cele mai oribile dictaturi din ultima sută de ani. Pentru că e o diferență între îngrijorarea în fața unor acte de terorism și tratarea unui întreg grup etnic și religios (aproximativ zece milioane de oameni) ca o organizație teroristă.
Sigur, de la instalarea regimului dictatorial al lui Mao, Beijingul are o lungă tradiție de represiune și asasinare a propriilor cetățeni, însă pretențiile de putere mondială din ultimii ani pun situația din Xinjiang într-o lumină diferită.
Din nefericire, în pofida unor proteste sporadice, reacția internațională e mai degrabă rezervată. Motivele sînt multiple – relevanța comercială sau militară a Chinei, faptul că uigurii, ca și kurzii, nu au un stat național care să ridice această problemă în foruri internaționale și banala nepăsare în fața unor drame din depărtare – oricare dintre ele poate fi invocat.
Peste mulți ani, însă, vor fi voci care vor întreba „cum a fost posibil“. Probabil li se va răspunde cu o tăcere jenată.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
