Recent, în cadrul unui interviu televizat, un fost șef de serviciu secret a făcut afirmația că „românii nu au au fost niciodată mai bogați ca în comunism”. Afirmația de mai sus este inexactă și merită combătută. Este un demers cu atît mai util cu cît, în ultimii ani, constatăm că o parte dintre români au o nostalgie manifestă față de perioada socialistă, de nivelul de trai și de economia din acea epocă. Dacă acest sentiment poate fi parțial înțeles în cazul persoanelor vîrstnice (nostalgia tinereții își poate spune cuvîntul), el devine îngrijorător în cazul tinerilor care au trăit doar cîțiva ani sau chiar deloc înainte de anul 1989.

Pentru analiză, trebuie să plecăm de la datele macroeconomice, cel mai reprezentativ indicator fiind produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor. Desigur, PIB pe locuitor nu surprinde indicatorii sociali sau cei de mediu, dar este instrumentul cel mai bun pe care îl avem la dispoziție.

România iese din socialism, în anul 1989, cu un PIB pe cap de locuitor la un nivel de 11.567 de dolari. Trebuie spus că anul 1989 găsește economia românească în recesiune. O scădere care se vede și în evoluția produsului intern brut, care atingea în anul 1987 vîrful din epocă de 12.456 de dolari pe cap de locuitor. Cauzele declinului economic sînt diferite. În anul 1989, România își finaliza ambiția absurdă a lui Nicolae Ceaușescu de a plăti întreaga datorie externă. România ajunge la zero, dar costurile sînt foarte mari, în ceea ce privește nivelul de trai. Analizele de specialitate arată că, în perioada 1980-1985, comerțul cu produse din carne fusese redus pe piața internă cu 20%, în timp ce exporturile au crescut cu 25%. Exemplul este relevant, pentru că arată modelul economic prin care s-au plătit datoriile externe: o reducere drastică a aprovizionării pieței interne, scăderea pînă aproape de zero a importurilor de anumite mărfuri și creșterea exporturilor la maximum posibil.

Timp de șapte-opt ani, din 1982 pînă în anul 1989, încălzirea apartamentelor de bloc a fost în suferință, magazinele alimentare erau în majoritatea zilelor fără marfă, iar produsele nealimentare din import erau practic inexistente. Era o situație ciudată, în sensul că mulți dintre români se simțeau mai bogați decît erau dintr-un motiv extrem de simplu. Piața internă era atît de săracă în produse, încît consumatorii aproape că nu aveau pe ce să își cheltuiască banii. Ceea ce le putea da o falsă senzație de bunăstare.

De fapt, în această perioadă apăruse un fel de piață paralelă, pe care se vindeau alimente, băuturi, îmbrăcăminte și încălțăminte, țigări sau produse electrocasnice, o piață „neagră”, în care prețurile erau mai mari decît cele oficiale. Uneori, diferențele erau de la simplu la dublu. Deci bogăția era înșelătoare, pentru că altfel cum s-ar putea numi o situație în care pe piață sînt bani, dar lipsesc mărfurile? Economia socialistă ajunsese să fie atît de deformată (lipseau mărfuri și servicii de strictă necesitate) încît, în acest context, nu are sens să fie făcute judecăți de valoare cu privire la „bogăția” oamenilor.

Să revenim la analiza macroeconomică. După anul 1989, România traversează mai mult de „un deceniu pierdut”. Restructurarea companiilor de stat se face cu greutate, liberalizarea prețurilor întîrzie din rațiuni sociale, iar inflația explodează. De fapt, cauza tuturor evoluțiilor negative o găsim tot în economia centralizată. Economia socialistă limita ratele profitului pentru sectoarele economice, iar în unele cazuri, precum industria alimentară, întreprinderile de stat vindeau, din rațiuni sociale, sub prețul de producție. Intrarea în economia de piață a făcut obligatoriu procesul de transformare a economiei. O schimbare care a ținut cont, în primul rînd, de obiective sociale și, drept urmare, indicatorii macroeconomici s-au deteriorat grav, inclusiv „bogația” românilor. După o scădere de mai bine de un deceniu, PIB pe cap de locuitor revine în anul 2002 practic la nivelul din anul 1989, 11.444 de dolari pe cap de locuitor. De atunci, bogăția României, calculată prin PIB, și bogăția românilor, reliefată prin PIB/locuitor, a crescut continuu, cu excepția perioadelor de criză, 2009-2012, și a crizei sanitare de anul trecut.

Cert este că, în anul 2018, România înregistra o valoare a produsului intern brut de două ori mai mare decît în anul 1989, adică față de economia socialistă. Ceea ce arată că nu se pune problema ca românii să fi fost „cei mai bogați în anii comunismului”, ci în anul 2018 sau în 2019.

Desigur, economia de piață a venit la pachet cu inegalități de venit și de dezvoltare. Există o polarizare destul de accentuată: români cu venituri mari și poli de sărăcie, sînt diferențe de dezvoltare regională (de exemplu, București-Ilfov este cu 40% peste media europeană de PIB, dar sînt și regiuni din România care se află mult sub media europeană, printre cele mai sărace din Uniunea Europeană), există diferențe între salariile din România și cele din Europa de Vest. Coeficientul Gini, care măsoară distribuția veniturilor într-o societate, are o valoare ridicată în România, printre primele locuri din Uniunea Europeană. Dar să fim realiști, și în socialism s-au creat inegalități de venituri, ascunse, mascate, dar inegalități. Nu avem studii serioase despre situația extremelor din acest moment: bogați și săraci. Media statistică ne arată că astăzi românii sînt de două ori mai bogați decît în anul 1989. Ceea ce era de demonstrat.

Constantin Rudnițchi este analist economic.

Foto: Bulevardul Unirii, București, 1 mai 1986 (wikimedia commons)