– şcoala românească –
Asist în ultimele săptămîni la o frenezie cu accente morbide, în care personajul principal este sistemul de educație din România. Adesea mă trezesc noaptea, urmare a unui coșmar, în care, de-a valma, cuvîntul umilință devine personaj, latina devine ființă grăitor-plîngăcioasă, manualele te agresează ca niște saci ce plesnesc de încărcătură, iar termenul „grup de lucru“ este atașat uniformei de batalion de asalt, ziariști acuzatori au fețele inexpresive ale gardienilor din filme, iar școala românească pare o clădire sumbră, ca în Kafka, în care uși deschise duc în gol personaje ce se tîrăsc în genunchi. Hai să revenim la realitate, sperînd ca ne-am trezit.
Cîteva întrebări esențiale pentru destinul trăitorilor acestor locuri devin, după părerea mea, de luat în seamă.
1. Este școala românească la pămînt? Personal, refuz o astfel de abordare, prin prisma experienței și a cunoașterii multor sisteme de educație în lume. Asta cu riscul de a fi acuzat de optimism patriotic sau de abordări formale. Nu, școala românească produce încă oameni profesional capabili, cultivați, utili și atașați valorilor naționale. Și, evident, nu numai olimpici. Sigur, multiplele reforme proiectate în ultimele decenii nu au răspuns în cea mai mare măsură exigențelor unor scări de valori adaptate timpului modern și extrem de marilor modificări chiar biologice din mentalul tinerilor de azi. Dar asta se poate regla prin butoane fine și bine direcționate.
2. Avem nevoie de o reformă radicală de tipul „tăierea cozii“? Nu. Fără echivoc răspund, așa cum probabil se deduce din ultima frază de mai sus.
Bulversarea sistemului prin schimbarea totală a paradigmei (nu îmi place cuvîntul, dar vreau ca aceia care exagerează cu utilizarea lui să fie atenți la ce spun), adică alte cuvinte pentru termeni și obiecte de studiu, transdisciplinaritatea înțeleasă aiurea pot duce la o adevărată distrugere a sistemului. Și fără soluții ulterioare de redresare. Pot să dau exemple din țări cu reforme de acest tip, cu consecințe jalnice.
Vin și cu un da. Să ne aplecăm cu atenție, încercînd să-i descifrăm psihologia, asupra acestei noi ființe, ce pare venită din altă lume, care se uită la noi uneori cu condescendență și pe care noi, părinți și dascăli, nu mai știm să o abordăm: copilul și tînărul ucenic.
3. Cine face aceste proiecte de ajustare? Răspund de ani: nu știu. Dar sigur nu reprezentanți ai unui singur domeniu al cunoașterii umane, nu pedagogia sau psiho-pedagogia singure, nu profesorii singuri și nu mass-media. Evident, nu un ministru, prin semnătură, dar care poate ajuta să fie respectată Constituția în ceea ce privește bugetul.
Da, un grup de persoane (detest cuvîntul experți) cu deschidere, tinerețe combinată cu experiența senectuții, reprezentanți corecți ai domeniilor lor de pregătire, lipsiți de pasiuni politice și puțini ca număr. Evident, cu experiență de dascăli, părinți, poate chiar bunici.
4. Cum vom măsura o eventuală abordare cu consecințe benefice pentru viitor? Răspund simplu: cu răbdare și nu cu clasificări și calcule de centime pentru teste PISA. Cu măsurători anuale în domeniile economiei, ale științei, ale imaginii României prin ceea ce școala produce.
Cam atît am avut de spus. Sper ca psihologii să aibă dreptate: ca să scapi de un coșmar repetat, descarcă-te în scris de oful respectiv.
Radu Gologan este profesor la Universitatea Politehnica din București și pregătește lotul național de elevi care participă la olimpiadele internaționale de matematică.
