Într-un articol din 1934, intitulat „Despre mîinile murdare“ şi apărut la rubrica sa de fiziologii moderne, din Adevărul literar şi artistic, G. Călinescu (Aristarc) făcea următoarea descriere naturalistă: „Despre impuritatea membrelor superioare la poporul român, s-ar putea spune multe. Mă mărginesc astăzi să exemplific această caracteristică autohtonă la unii încasatori de tramvai. Societatea de tramvaie din Capitală […] alege personalul său, în destul de multe cazuri, printre persoanele analfabete, cu falca de jos proeminentă şi bestială. Ca să dea impresia virilităţii, încasatorii de tramvaie nu se rad decît rar, aşa încît faţa lor hirsută pe care apa nu poate pătrunde ia forma unei turbe murdare […]. Societatea nu dă şorţuri sau uniforme igienice, plăcîndu-i varietatea. Astfel, încasatorii se înfăţişează îmbrăcaţi în dimii acre de sudori şi unsuroase de secreţiuni. […] Comoara acestor funcţionari o formează însă mîinile: nişte mîini crăpate, brăzdate de şanţuri de negreaţă, unsuroase, pline de duhoarea funcţiunilor de peste zi. Moneda măruntă frecată de aceste mîini capătă miros şi patină şi ţi se lipeşte de mînă. […] Societatea cultivă aceste gunoaie umane din lipsa obişnuită de bun-simţ social al românului, pentru că nu-şi închipuie că un călător ar putea pretinde ca încasatorul să aibă o ţinută elegantă şi cuviincioasă şi o mînă dezinfectată sau acoperită cu mănuşi”.

La scurt timp după publicarea textului, criticul primeşte o scrisoare anonimă, aparent, de la un încasator ultragiat (probabil că autorul celebrei Istorii… a inventat-o, dar, chiar și așa, misiva are farmec). El, „încasatorul”, îl acuză pe Călinescu de antiromânism şi, cu aer de moralist mizantrop, îi face fiziologului literar următoarea observaţie: „Te vei mira, poate, că e invizibilă această strădanie a Societăţii de a ridica personalului capacitatea lui educativă, dar vei fi ştiind şi d-ta că evoluţia oricărei societăţii omeneşti îşi urmează un proces destul de lent […]. Se cunoaşte critica ce s-a făcut formei fără fond şi, prin analogie, poţi face deducţia logică […]. Civilizaţia nu a făcut niciodată salturi […]. Trăim toţi în această Românie care are un popor suficient de înapoiat”. Prin urmare, apărătorul caracterului românesc autentic, necontaminat de obiceiurile civilizaţiilor vestice, „prea avansate” pentru posibilităţile noastre, îi cere lui Aristarc să-şi retragă cuvintele. „Tulburat” de neaşteptata „scrisoare”, Călinescu „acceptă” și, în „Chestia cu mîinile murdare“, ceva mai conciliant, afirmă că nu s-a gîndit „o clipă că aceşti oameni (încasatorii de tramvai, n.m.) n-ar fi nişte fiinţe de treabă şi că la urma urmei n-ar fi printre ei inşi cu mîinile curate şi cu oarecare ştiinţă de carte”. Totuşi, el nu poate trece cu vederea îngrijorătoarea mentalitate pe fondul căreia s-a articulat moralizatorul „răspuns” anonim, exclamînd: „Iată ceva tipic românesc. Eu spun: se cuvine să ne spălăm pe mîini, iar anonimul indignat sare în sus. Cum? Cînd Maiorescu atacă forma fără fond, vrei să mă spăl pe mînă, d-ta vrei să am mîinile curate numai după un secol de civilizaţie […]. Nu mă spăl. Nu trebuie încă să mă spăl”. Cu alte cuvinte, îmi asum lipsa de civilizaţie în numele retardului istoric. Sînt grobian, dar nu din ignoranţă, ci din inadecvare cronologică. Nu cred în transformările grăbite şi în revoluţiile timpurii. Este prea devreme ca să mă schimb.

Fiziologia călinesciană mi-a amintit o întîmplare din viaţa mea. În urmă cu mai mulți ani, pe cînd studiam la o universitate americană, un istoric (de acolo) pasionat de România m-a chemat într-o zi în biroul său ticsit cu cărţi. Contactase o instituţie importantă a statului român, prin intermediul unui intelectual cunoscut, aflat pe o poziţie oficială serioasă în interiorul ei, cu o ofertă extrem de generoasă, la care el – americanul – lucrase ani în şir. Pe scurt, dorea să realizeze istoria poporului român în documente, ce ar fi urmat să apară la o prestigioasă editură din SUA. Bunul samaritean cerea instituţiei cu nume pompos din România alcătuirea unei echipe de istorici şi traducători de înalt nivel profesional, care să facă munca. Toate cheltuielile ar fi fost suportate de partea americană. În acea zi, istoricul primise reacţia instituţiei şi, în speţă, a intelectualului amintit. Ce conţinea „beletul” îngrijit computerizat şi cu en-tête impozant? Aţi ghicit, fără îndoială. Era prea devreme pentru ţărişoara din Balcani să se angajeze într-o asemenea aventură culturală şi academică… Drept compensaţie, personajul expedia cîteva poezii personale (în engleză), pe care destinatarul era rugat să le publice în vreun jurnal american. Profesorul ţinea hîrtia – de unde veneau aidoma unui ecou lugubru cuvintele: „Nu mă spăl. Nu trebuie încă să mă spăl” – cu mînă moale şi mă privea descumpănit, neştiind ce să facă. N-am putut să-l ajut, dar i-am răspuns oficialului, în gînd, ca şi Călinescu: „Nu te spăla şi pace!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.