În spatele meu este un domn cu un BMW scump, cu două uÈ™i. Claxonează ca un disperat. Intră imediat după mine în parcarea privată. Șoferul este un domn elegant, pe la 30 de ani. Îi spun zîmbind că nu aveam cum să trec prin poartă, oricît de mult mi-aÈ™ fi dorit. Pare că mă recunoaÈ™te È™i îmi spune că se mai întîmplă ca lumea să parcheze aiurea în faÈ›a porÈ›ii. Îi răspund că eu eram în maÈ™ină, maÈ™ina era pornită, deci nu eram parcat acolo È™i că am auzit primul claxon. Continuă să se justifice fără să îi dea prin minte să-mi ceară scuze.
Cumva, omul face să sune lucrurile de parcă eu aÈ™ fi vinovat pentru experienÈ›ele lui neplăcute din trecut. E o zi frumoasă, mă întîlnesc cu niÈ™te oameni faini, aÈ™a că renunÈ› la discuÈ›ie È™i îmi iau la revedere.
Lucrez toată seara È™i a doua zi dimineaÈ›a cu un grup de peste 50 de oameni. Zdrobitoarea lor majoritate, foarte bine intenÈ›ionaÈ›i È™i peste media de inteligență. Aud de mai multe ori expresia: „Nu sînt expert, dar cred că…“. Nu este prima dată cînd mi se întîmplă È™i am mai încercat în trecut să explic că este mult mai bine să spui că nu È™tii sau să nu spui nimic, în condiÈ›iile în care nu È™tii nimic despre subiect. Nu funcÈ›ionează deloc. Pasiunea de a ne da deÈ™tepÈ›i, cu riscul de a demonstra cît de proÈ™ti sîntem, este imposibil de stăvilit.
Åži mai grav este că, atunci cînd spui o tîmpenie È™i nimeni nu te contrazice, există riscul foarte mare să devii convins că tîmpenia aia e adevărul, mai ales că nu mulÈ›i dintre noi au puterea de a-È™i verifica critic opiniile. Termin treaba È™i mă duc să mănînc.
Parchez în faÈ›a unui restaurant. Locul de parcare e liber. Restaurantul este la maximum zece metri. Îmi scriu numărul de telefon, vizibil, cu scuze. Cînd să ies din maÈ™ină, o doamnă îmi spune că este locul ei de parcare. Îi cer scuze È™i dau să mut maÈ™ina. Are două locuri de parcare È™i o singură maÈ™ină, îmi spune. Dar e supărată că lumea parchează pe locul ei. Sînt un pic confuz, mai ales că mai sînt locuri de parcare libere. O întreb dacă are nevoie de locul de parcare sau pot să parchez pentru 45 de minute. DiscuÈ›ia care urmează este pasiv-agresivă, dar în cele din urmă înÈ›eleg că nu are nevoie de locul de parcare. Pleacă un pic furioasă, iar eu intru în restaurant nedumerit.
Ospătarul este È™i el foarte È›îfnos. Mă gîndesc că poate m-a lovit brusc vreo sensibilitate È™i îmi întreb colega cu care sînt dacă doar mi se pare. Are avantajul că este chiar din oraÈ™, aÈ™a că mă simt mai bine cînd îmi confirmă presupunerea. Mă abÈ›in să zic ceva, nu de alta, dar vreau să mănînc o ciorbă fără vreo specialitate a ospătarului. Ne aduce ciorbele. Îi reamintesc foarte calm că l-am rugat să ne aducă ciorbele în acelaÈ™i timp cu aperitivul.
Mi se spune agresiv că el a crezut că mi-a făcut un bine că le-a adus repede, că păream înfometat. Rămîn cu gura căscată, incapabil să fac plecăciunile necesare pentru că mi-a adus o ciorbă care se dovedeÈ™te a fi proastă, dar scumpă. Aperitivul vine odată cu felul doi. Colega mea se duce să ceară parola de Internet de la bar, trebuie să descarce un fiÈ™ier video pe laptop. Domnul È›ipă la ea de la vreo zece metri – comanda se face la el, nu direct la bar. Este o doamnă calmă È™i deosebit de elegantă, aÈ™a că îi spune calm de ce nu i-a cerut lui ajutorul. Din nou, nici o scuză.
Plătim, lăsăm regulamentar cei 10% pentru ospătar È™i rîdem cît de proÈ™ti sîntem fiind politicoÈ™i.
În ultima vreme, mi se pare că am devenit din ce în ce mai înverÈ™unaÈ›i È™i mai incapabili de a vedea dincolo de magnifica noastră perfecÈ›iune. Cumva, comportamentul de pe reÈ›elele sociale a început să se reverse È™i în viaÈ›a de zi cu zi.
Am stat ceva timp undeva pe lîngă Budimex. La noi la bloc era un nene cam de vîrsta mea. FrumuÈ™el, înalt, de profesie inginer. Avea două Dacii vechi pe care le împacheta cu grija compulsiv-obsesivă a unui creier consumat de nebunie.
Din cînd în cînd, izbucnea în tirade lungi în care vorbea de unul singur. Dureau tare, căci era întotdeauna despre cum are el dreptate È™i fantoma din capul lui nu. Și despre cum nu-l înÈ›elege nimeni È™i cît de proÈ™ti È™i răi sînt cei care nu-l ascultă. Am momente destul de dese cînd mă simt ca el. Mă consolez că nu sînt singurul, dar mă gîndesc adesea că poate nu ar fi rău să-mi împachetez maÈ™inile, că înalt sau frumuÈ™el nu prea mai am cum să fiu.
