După ultima intervenție, la această rubrică, pe tema „oratoriei”, cineva m-a întrebat dacă referirile mele erau (și) la mediul universitar. Cu alte cuvinte, dacă „proștii vorbitori publici”, tipologizați de mine acolo, ar putea fi găsiți (și) în mediul academic. Răspunsul este, indubitabil, da. Talentul retoric trebuie, în mod evident, să constituie fundamentul artei pedagogice. Am înțeles totodată și bătaia mai lungă a observației făcute de interlocutorul meu. Cum rămîne cu „oratoria” – ca „oglindă” a ascuțimii minții și ca „marcă” a profesionalismului într-un domeniu dat, lucruri argumentate de mine anterior – în universitățile patriei, unde, se știe, foarte mulți profesori (dacă nu cumva cei mai mulți) citesc studenților cursurile, adesea cuvînt cu cuvînt, cu ochii fixați compulsiv în paginile îngălbenite de vreme și cu degetul tremurător prelins, descurajant, de-a lungul fiecărui alineat? Răspund, din nou, foarte direct: rămîne cum am stabilit! Mai precis, refuzul expunerii libere a unei teme specifice expertizei cuiva, cu atît mai mult cu cît acum ne gîndim la „zona zero” de interacțiune cu celălalt, în speță la educație (o zonă esențialmente formatoare, paideică), reprezintă semnul fragilității intelectuale și profesionale, scuza lipsei dexterității discursive nefuncționînd, din motivele prezentate, cu lux de amănunte, odinioară și, în cazul de față, și din altele, suplimentare.
Care ar fi, la nivel universitar, elementele adiționale de alterare, să zicem deontologică, ivite din respingerea și, frecvent, din stigmatizarea vorbitului liber la ore? În primul rînd, ceea ce s-ar putea numi o inadecvare etică. Moralmente, nu ai cum să-ți susții autoritatea examinatorie, la finalul semestrului, în raport cu un individ căruia i-ai dictat o materie. Materie pe care îi ceri să demonstreze că o cunoaște fără a se folosi de surse auxiliare de informație. Practici astfel „dubla măsură”. Comiți un act de injustiție, atîta vreme cît tu însuți, pe parcursul cursurilor, nu ai demonstrat că stăpînești informația fără a te inspira dintr-un text scris în prealabil. În ochii examinatului, examinatorul are toate șansele să devină, în aceste condiții, impostor. Singura cale de echilibrare a balanței ar fi să i se permită studentului să folosească, la rîndu-i, în răspunsul său la test, materiale ajutătoare. Sună absurd, dar în perfectă concordanță cu mecanismul declanșat de „lectura publică” a cursului, menționată mai sus (aud că o practică nouă, în amfiteatre, ar fi folosirea programului PowerPoint de către unii profesori, prin intermediul căruia lectura nu se mai execută de pe foi, ci, ad litteram, de pe slide-urile proiectate pe ecran, slide-uri citite oricum, concomitent, și de studenți). Asemenea „recitaluri” academice pun într-o lumină proastă „dihotomia” competență/performanță profesională.
În al doilea rînd, în interiorul acestei silabisiri a cursului dinaintea unei mase – foarte probabil – amorțite de monotonia „interacțiunii” didactice, depistăm absența mobilului pedagogic. Se vorbește enorm astăzi de „metodologia predării”, care a ajuns chiar, în mintea unora, mai importantă decît „predarea” însăși. Păi, cum, Doamne iartă-mă, să mai vorbești despre „strategii educaționale”, „tehnici de proiectare didactică”, „metode de predare”, „practici de învățare” etc., cînd vii să reciți, de la înălțimea catedrei, o păsărească „științifică”, în care te-ai rătăci tu însuți, dacă, ferească Sfîntul, ți-ai pierde prețioasele hîrtii?! Cum să faci pedagogie cînd, uneori, pînă și cursul de Pedagogie ori cel de Metodica predării (a nu știu cărei discipline) sînt „citite”, pesemne alambicat și defazat, unei multitudini de tineri confuzionați?! Categoric, actuala „direcție” a unei părți bune din corpul profesoral autohton – de a lectura cursuri în amfiteatre – rămîne refractară la sensul de bază al profesiei în discuție: exercițiul paideic. În sfîrșit, în ultimul rînd, aș remarca, în fenomenul respectiv, și o (ușoară) lipsă de onestitate. Presupunînd că autorul real al cursului „citit” studenților e profesorul (și că el nu s-a „inspirat” așadar prea mult din „surse”), tot te tulbură imaginea apatiei în care se derulează o oră de lectură academică. Plată, neimaginativă și, finalmente, ineficientă. Iar acest detaliu, da, oricît ar părea de curios, trimite, prin ramificații logice, la absența onestității. Exercitarea muncii de profesor nu presupune doar furnizarea de informații nedigerate, ci și construcția umană, formarea individuală și de grup. Obiectivul nu va fi atins decît prin interacțiunea cu cel pe care trebuie să-l modelezi (profesional, mental, moral). Paradoxal, „citindu-i” abstracțiuni (pe care nici tu nu le mai înțelegi la un moment dat), te distanțezi de el, trădînd fundamentul profesiei didactice ca atare. Te dovedești, ca să fim exacți, necinstit.
De aceea repudiata „oratorie” ilustrează nu doar o virtute intelectuală, cum spuneam odinioară, ci și una etică.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
