În tragedia Othello a lui Shakespeare, pe care am menționat-o de mai multe ori aici, un personaj de plan secund, Cassio (militarul apreciat, folosit de Iago, manipulatorul, în mod viclean, pentru a aprinde ura gelos-patologică a generalului maur împotriva Desdemonei, consoarta complet nevinovată), pierzîndu-și poziția în ierarhie, prin artificiile uneltitorului, și devenind, în consecință, subiectul unor bănuieli odioase, bea peste măsură și apoi strigă cu disperare: „Reputation, reputation, reputation! O, I have lost my reputation! I have lost the immortal part of myself, and what remains is bestial” / „Reputația, reputația, reputația! O, mi-am pierdut reputația! Mi-am pierdut acea parte nemuritoare a sufletului meu, iar ceea ce rămîne este animalic” (Shakespeare, Othello, II.3, 281-284). Am spus, cu altă ocazie, în linia filozofiei platonician-socratice, că, pe lîngă instinct și rațiune, psihicul uman mai deține o componentă fundamentală, fără de care nu poate supraviețui. E vorba despre așa-zisul thymos, tradus drept nevoia individului de recunoaștere în interiorul propriei comunități, dar și în lume, într-un sens mai larg. Putem accepta de aceea că, lovit pe nedrept în imaginea sa comunitară, în „reputație” așadar, Cassio se simte deodată alienat, înstrăinat de statutul respectabil pe care îl obținuse anterior prin intermediul unei conduite constant exemplare în societate. „Faima” lui publică a fost călcată în picioare și, prin determinare, își simte destinul năruit. O manifestare, tehnic vorbind, naturală. Și totuși, chiar cu circumstanțe atenuante, reacția personajului ne apare disproporționată. Cum adică și-a rătăcit „partea nemuritoare a sufletului”? Cum adică nu mai vede acum, în profunzimea eului său, decît chipul unui „animal”? Cuvintele se dovedesc prea dure, să admitem, cu atît mai mult cu cît distrugerea reputației bietului Cassio rezultă dintr-un șiretlic ce urmează, odată cu arestarea ulterioară a lui Iago și sinuciderea autopunitivă a lui Othello din final, să fie deconspirat zgomotos. Ca atare, noi, oamenii moderni, ne simțim înclinați să întrebăm mirați: ce împinge oare un soldat echilibrat într-o asemenea deznădejde dinaintea unei „alegații”, mai ales că se știe și nevinovat?

Pentru a răspunde, trebuie să coborîm puțin în subteranele – nota bene, arhaice – ale noțiunii de reputație. Mentalitarul vechi abordează reputația insului cu sacralitate, așezînd-o, triumfal, la capătul unei traiectorii personale presărate cu virtuți. Vechiul Testament stipulează gnomic: „Melius est nomen bonum quam divitiae multae” / „Numele bun este mai de preț decît o bogăție mare” (Proverbia / Proverbele, 22,1). Anticii se raportau, prin urmare, la reputație ca la însăși semnificația supremă a existenței noastre pe pămînt. În scrierile sale, Hesiod insistă enorm asupra bunului „renume” al cuiva, subliniindu-i acestuia („renumelui”), cu precădere, caracterul paradoxal: deși se poate obține relativ ușor, respectivul renume devine greu de purtat, simpla interacțiune cu standardele fixate de el funcționînd precum o stare de competiție continuă a insului cu propriul sine. Pentru Hesiod, numele public dobîndit de cineva are, în concluzie, calitatea de divinitate. Pindar se arată, la rîndul lui, convins că viața capătă sens numai pentru cel care se străduiește, pe parcursul ei, să cîștige o faimă pozitivă, în afara unei astfel de posturi orice dinamică ontologică ajungînd, practic, inutilă. În Agamemnon, Eschil amintește spectatorilor, emfatic, prin mijlocirea faimosului cor tragic din dramaturgia elenă străveche, faptul că „vorbele mulțimii au o mare putere”, devenind capabile de transcendență în raport cu soarta individului ca atare. La fel, Aeschines, Euripide și Seneca văd în reputație o forță care trece dincolo de limitele înțelegerii umane firești, legîndu-se de spațiile universului nevăzut: ea fie pătrunde, inefabil, în colțurile cele mai întunecate și îndepărtate ale pămîntului, dezvăluindu-l semenilor, ultimativ, pe posesorul său (insul virtuos nu are cum să rămînă deci ascuns, reputația lui, per se, reușind să-l scoată la lumină), fie acoperă, cu strălucirea ei sacră, orice altă virtute, oricît de puternică (după cum spuneam, reputația este percepută drept corolar al tuturor celorlalte virtuți). Absolutizînd, am putea considera că, în mentalitarul tradițional, a ființa devine echivalent cu a crea și a păstra o reputație de netăgăduit. Reputația e, aș zice, sumum bonum.

Din noua perspectivă, atitudinea alarmată a lui Cassio ni se arată justificată. Ce s-a întîmplat însă, în veacul nostru, cu reputația? Astăzi, dimpotrivă, numele prost al individului pare să fi devenit scopul prin excelență al vieții. E o formă de legitimare în ochii alterității. Despre reputație nu se mai poate vorbi decît în termeni negativi. Un Cassio contemporan ar fi desigur un nebun rătăcit în piața publică.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.