E ceva special cu acest Euro, în afară că îi plimbă pe jucători de la Baku la Sevilla şi de la Amsterdam la Bucureşti?

A, multe. În primul rînd, covidia. Ea, ştim, e specială şi tinde să-şi diversifice, prin variante, capacitatea de a deraia normalitatea. Echipele stau în bule sanitare care, vorba unui titlu din LʼÉquipe, cîntăresc tone. De mai bine de o lună, cei care au rămas în cursa pentru victoria finală nu şi-au văzut decît colegii de lot şi pe cei din staff, chestie care cred că după o vreme aduce cu un soi de prizonierat. Şi cu experimentarea plăcerilor căsniciei încercate à la longue de soţiile îndurînd sforăituri seismice. Apoi drumurile, reieşite tocmai din această idee a lui Platini, care pare acum la fel de creaţă ca părul lui, de a organiza Euro în patru zări. Hai, că de la Budapesta la Bucureşti nu e grav. Dar de la Baku în adevărata Europa şi înapoi e un periplu care îţi cade în genunchi. Fotbalul, da, pare mai spectaculos ca oricînd. Se înscrie mult chiar dacă nu toate meciurile sînt opere de artă, ba unele n-ar putea fi expuse nici la frizeria din colţ. În rest, toate sînt la locul lor. România lipseşte, e o normalitate. Am reuşit să fim cele mai bune şi modeste gazde. Între ţările care organizează Euro doar a noastră şi Azerbaidjan nu au/avut echipe la turneul final. De fapt, doar noi, fosta republică sovietică nefiind străbătută de vreo speranţă de calificare. În schimb, Baku găzduieşte un sfert de finală. Noi, doar o optime. Sîntem unde trebuie. Servim bine la mese selecte. Euro acesta va fi fost, în sumă, o mare nevroză, de la colapsul lui Eriksen, cît pe-aci să moară pe teren, pînă la viaţa sub COVID, fîţîiala permanentă între oraşe, zbateri de fani care, vorba unui amic, dacă reuşeau să-şi ia bilete prin labirintul site-ului UEFA, pîndind în creierul nopţilor momentul în care se afişau biletele disponibile, să ajungă în ţările unde juca echipa lor, să treacă de controalele sanitare obligatorii, de vămile din drum spre stadion şi să mai vadă şi meciul, atunci chiar că puteau să-şi treacă această epocală reuşită pe cartea de vizită: „Erik Van der Van – fost spectator Euro”. Echivalentul pentru un om obişnuit al escaladării Everestului. Evident, unii s-au distrat de minune, dovadă dîrele lăsate de plonjoanele macedonenilor prin pîraiele din Centrul Vechi inundat. Cînd treci de toate astea, după un an de disperare pandemică, Euro are toate ingredientele unei mici minuni. Iar noi, pe aici, minunile le primim aşa cum se cuvine. Cu braţele deschise. Că la ce altceva să le folosim?