În ultimele săptămîni, de cînd a început pandemia, m-am gîndit la cîțiva oameni pe care i-am cunoscut și la care nu mă mai gîndisem de multă vreme sau mă gîndisem accidental. Cînd am privit fotografia de-o sfîșietoare tristețe, desprinsă parcă din Melancholia lui Lars von Trier, cu pacientul din Wuhan care se uită alături de doctorul său la apusul de soare de deasupra orașului, m-am gîndit automat la Han. Han, un țăran din provincia Hubei, care și-a făcut curaj, s-a împrumutat de bani pe la prieteni, și-a lăsat familia ca să vină la capătul lumii, în România, cu un contract de muncă în construcții. Mi-e greu să-mi imaginez sărăcia de la ei de-acasă, din moment ce România i se părea lui Han un mic paradis din care nu voia să mai plece, nici măcar atunci cînd a venit criza financiară și firma care îl angajase a dat faliment – a rămas aici fără acte, fără vreo perspectivă, muncind la negru. Han, împreună cu alți chinezi, au construit „mall-ul cu bila mare“, cum îi zicea el, cel mai spectaculos dintre toate, AFI Palace Cotroceni. L-am cunoscut cînd lucram la documentarul despre chinezii din București, prima generație de imigranți, dintre toate personajele noastre el era cel mai simpatic. Băiat de comitet, îi plăceau micii și berea de la noi, era dispus să învețe și limba (puțini chinezi din categoria „talpa țării“ fac acest efort, indiferent de țara unde se află), răspundea în românește: „Eu știu lomania puțin, puțin!“, se zbătea ca să găsească tot felul de slujbe mărunte doar ca să mai reziste încă o lună. Nu știu ce era în capul lui. La un moment dat, a riscat și a încercat să treacă ilegal granița ca să-și viziteze niște consăteni chinezi de prin Franța. A fost prins, trimis acasă, cu interdicția de a mai călca prin Europa, și așa visul lui „occidental“ s-a spulberat. Dacă n-ar fi venit criza din 2012, e posibil ca Han să fi rămas aici, să-și fi adus și familia, să fie deja „integrat“ în societatea românească și să-mi zugrăvească apartamentul așa cum mi-a promis. Acum Han e singura mea legătură directă cu locul unde a început pandemia. Pe măsură ce veneau vești proaste din Wuhan mă gîndeam la el cu îngrijorare ca la un văr îndepărtat, aflat în pericol – o fi bine? o fi avînd ce mînca? ai lui or fi sănătoși? Ciudat ce supape afective ascunse se deschid în momente de criză, ciudat cum se manifestă la un moment dat umanitatea, nu te poți gîndi la omenire în ansamblul ei, nu poți suferi pentru toată omenirea, te gîndești la un singur om și e suficient.

Cînd m-am uitat la fotografiile cu străzile pustii din Milano, cu piața goală a Domului, apoi la imaginile terifiante din spitalele din Lombardia, m-am gîndit la o prietenă din copilărie care se află acum acolo și cu care n-am mai vorbit de foarte multă vreme. Mi-am amintit de micile noastre momente atunci cînd părinții mei îi vizitau pe părinții ei, noi ne jucam ore în șir, ne făceam un soi de cort sub o pilotă groasă umplută cu puf de gîscă, rîdeam pînă ne înroșeam la față, iar părinții noștri, care beau vin în sufragerie, se îngrijorau că am făcut febră. Acum cîțiva ani, prietena mea s-a îndrăgostit de un italian din Milano, iar anul 2020 a găsit-o însărcinată cu primul copil, la 40 de ani. Cînd am aflat, în ianuarie, am felicitat-o în gînd, eu n-aș fi avut acest curaj în România, însă ea și-a făcut toate analizele, cu un sistem medical performant precum e cel din Italia nu avea de ce să-și facă griji. După doar două luni, ea, copilul ei nenăscut, partenerul ei și cîinele sînt izolați în casă într-o Lombardia devastată de virus. Nici nu vreau să mă gîndesc ce-o fi în sufletul lor și al părinților rămași în România. I‑am scris pe Mess după mulți ani, făceau ce facem noi toți, de altfel, nu ieșeau decît la cumpărături și ca să-și plimbe cîinele, erau bine. „A fi bine“ e relativ acum, înseamnă doar că te adaptezi, că asiști cum toată viața ta de pînă acum se duce dracului, dar faci eforturi să rămîi optimist atîta timp cît ești sănătos.

În ultima vreme, m-am gîndit la prietenii mei de peste 65 de ani din Germania. M-am gîndit la Jan, am scris împreună o carte, el e la fel ca taică-miu, nu suportă să nu iasă din casă, trebuie musai să se plimbe, să se miște, parcă are mîncărici în fund. Sînt convinsă că el și Anton (taică-miu) sînt mai tonici și mai săntătoși decît mine la 40 de ani. Acești „bătrîni“ ai societății moderne, care de multe ori sînt mai alive decît tinerii din „cîmpul muncii“, obosiți și stresați. M-am gîndit cum suportă Jan toată situația asta, însă presupun că bine, e foarte activ pe Facebook, mai scrie încă o carte acolo, însă tot îmi pare rău că Jan și Anton, doi „bătrîni“ cît se poate de activi, nu zburdă, nu se manifestă și nu se mai enervează la coadă la bancomat atunci cînd e prea multă lume sau în trenuri, atunci cînd acestea au întîrziere cîte 10-15 minute. M-am gîndit la prietena mea Elsa, din Freiburg, de 72 de ani, care este un monument al vitalității. Și cu care am fost anul trecut în Sicilia, datorită ei am făcut peste 20.000 de pași pe zi, într-un mod organizat, nemțește. Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri ultima seară din Taormina, mîncînd pizza și bînd vin la o cîrciumă ieftină, vizavi la o frizerie se tundea un băiat și parcă era o ramă într-un tablou – un italian se tunde în Taormina –, în jur erau cîntece, rîsete, am plecat spre casă pe străzile pustii, am cîntat „Ionel, Ionelule“, cîtă libertate! A doua zi, în micul aeroport din Catania, ne-a durut pe toți capul, dar ne-am promis că vom repeta experiența anul viitor. Adică în 2020, un an care, de fapt, e o paranteză în viața noastră, a tuturor.

M-am gîndit și la oamenii pe care i-am cunoscut la Roma anul trecut, în septembrie, într-o escapadă de una singură care nu mi-a priit, tocmai pentru că străzile erau pline de prea multă lume, de europeni, de asiatici, de americani, nu aveai loc să arunci un ac sau să faci o poză la Fontana di Trevi. Mă gîndesc că băiatul din Senegal sigur și-a închis berăria pentru hipsteri de lîngă pensiunea unde am stat, unde am găsit o bere craft italiană minunată. Mă gîndesc la indianul indecent care a vrut să mă agațe la o oră tîrzie, proprietar de băcănie, mi-a mărturisit că îi e dor de familia lui multiplă din India, a ales să se mute în Roma pentru ca toți cei de-acasă să supraviețuiască datorită lui. Mi-e dor de după-amiaza de pe terasa pensiunii în care am făcut cunoștință cu fata chinezoaică din camera de alături ce ieșise să fumeze o țigară subțire, cu „aur“ la filtru, îmbrăcată într-o rochie de seară demențială – soțul ei era tot un italian din Milano, veniseră la Roma ca să petreacă un week-end romantic într-o pensiune păduchioasă și cu buda pe hol. După ce au plecat, am rămas singură pe terasă și o femeie din balconul de peste drum a început să cînte, înainte ca orice italian să cînte din plictis, din cauza izolării, din disperare. Femeia cînta și eu mă uitam la cerul senin și perfect de deasupra Romei, străbătut la răstimpuri de dîrele lăsate de avioane ce duc și aduc oameni dintr-o parte în alta, în toată această lume liberă în care poți face ce vrei, în care îți poți face planuri, în care te poți gîndi ce vei face peste doi ani, peste zece ani. Perspectiva de a nu-ți mai face planuri decît de pe o zi pe alta dă peste cap orice fel de repere. Ceea ce uităm este că în această situație, pe care nu mi-aș fi imaginat că o voi trăi în timpul vieții mele, este vorba doar despre oameni. Nu despre virus, statistici, măsuri de siguranță, cum să te speli pe mîini, cum să te ferești să nu-ți pierzi prețioasa ta viață care, desigur, ți se pare mai specială decît a celorlalți, cum să-ți faci provizii, cum să speli ambalaje, cum să supraviețuiești, cum să porți masca, cum să-ți dezinfectezi hainele… Este vorba doar despre oameni, despre oamenii pe care i-ai cunoscut sau despre cei pe care îi vei întîlni cîndva.