Dacă există Euro-loterie, Euro-goluri și Euro-pubele, de ce nu am avea și un Euro-deceniu, cel scurs de la aderare pînă acum? Zic că, prin comparație cu anul 2007, Uniunea e într-o stare mai proastă, pe cînd România arată mai bine. Înșiram săptămîna trecută beneficiarii principali ai ultimilor zece ani: agricultura, trînta anticorupție și Consiliul Concurenței. De-ar fi fost numai astea și tot am fi fost în cîștig. Mai avem, însă, domenii cu evoluții ceva mai pricăjite, mai ezitante, mai lente. Le-aș oferi cîte o mențiune în topul deceniului european al României.
Lucrătorul român este unul dintre cei mai zdraveni beneficiari ai aderării. Lucrătorul român de orice calificare, de la zilierii în agricultura Spaniei la medicii de familie pentru Anglia, de la inginerii IT pentru Germania pînă la tîmplarii și zidarii din Italia. Piața muncii a devenit pentru ei uriașă. Șansele le-au crescut exponențial. Au început cu drumurile de patru zile cu autocarul și acum, cu ajutorul unui alt campion al integrării europene (compania aeriană low cost), își pot permite să facă o navetă decentă, în cazul în care doresc. Cei mai mulți au început de jos, de la căpșune, în căldură, rupți de spate după o zi de muncă grea. Încet-încet, și-au deschis propriile firme în Vest sau acasă. În plus, ei sînt cei care fac cel mai interesant trafic de influență. Experiențele lor de viață, povestite la gura sobei cînd vin acasă de sărbători, influențează societatea asta într-un mod fundamental, o duc spre modernitate.
Într-un fel asemănător, elevul de liceu și studentul român sînt și ei mari beneficiari ai aderării. Copilul bun care vrea să învețe are acum la dispoziție oferte de negîndit acum zece ani. Bursele de studiu în străinătate sînt un fapt banal. În plus, pentru studenți, mai există și programul Erasmus, una dintre puținele reușite certe ale Uniunii Europene. Aș fi dat un zece pe linie influenței aderării asupra învățămîntului românesc, dar mă oprește Bologna. Setul ăla de măsuri de reformă, propus statelor membre, băgat în seamă mai degrabă de estici decît de occidentali și care nu a adus mare cîștig nimănui. Pînă la urmă, educația face parte dintre politicile care nu se reglementează la Bruxelles, ci ține de competența guvernelor naționale, așa că nu ar trebui să plasăm efortul de modernizare atît de necesar învățămîntului românesc în cîrca Uniunii. Nu e cazul.
Alți mari cîștigători ai ultimului deceniu îmi par a fi consultanții de pe piața proiectelor europene și beneficiarii lor. Cu chiu, cu vai, cu necazuri, cu ezitări, cu greșeli, cu un du-te-vino legislativ parcă fără sfîrșit, administrația publică românească a dus cît de cît la capăt absorbția fondurilor de coeziune. Sistemul este încă departe de a fi perfect funcțional. Multe sînt motivele, le-am tot enumerat și analizat în ăștia zece ani. Cu toate astea, panoul cu steagul Uniunii și cu datele financiare ale investiției nu este o prezență deloc rară în peisajul rural sau urban românesc. Știu oameni care aproape au albit de la necazurile și birocrația provocate de un proiect european prost administrat la Autoritatea de Management sau la Organismul Intermediar. Dar la fel de bine știu destule proiecte care au mers bine, care au schimbat esențial viața unor oameni sau peisajul unui oraș. De la un centru de zi pentru copii de țigani din Colentina pînă la refacerea Cetății Alba Iulia. De la un apartament în care se întîlnesc persoane cu handicap în Tîrgoviște la renovarea Arcului de Triumf și a Palatului Patriarhiei. Cu gîndul, totuși, la incoerența din sistem, cred că domeniul merită mai degrabă o diplomă de participare decît o mențiune de merit.
Pînă la urmă, nu cred că făcurăm o afacere proastă cu aderarea asta. La zece ani după ea, ajung la concluzia din debutul acestui text: România arată mai bine, Europa e într-o formă ceva mai proastă. Așa că, deși ne-au luat în club ca piață de desfacere și pentru a ne cumpăra pe nimica toată industria înfloritoare construită de Ceaușescu (ați mai auzit teoria asta, nu?), pînă la urmă i-am păcălit. După zece ani, noi avem parcă mai puține riduri.
