Într-o vreme a bugetelor restrînse şi a crizei financiare, politicienii văd astăzi în creşterea economică cheia de boltă a programelor de politică internă. PIB-ul este considerat principalul indicator al bunăstării naţionale. Dar, cîtă vreme privim înainte, spre 2011 şi mai departe, ar trebui să ne întrebăm: este cu adevărat înţelept să acordăm creşterii o importanţă atît de mare? 

Într-adevăr, multe studii au confirmat faptul că naţiunile mai bogate tind să fie mai fericite decît cele sărace, şi că oamenii bogaţi sînt, în general, mai satisfăcuţi decît concetăţenii lor mai puţin înstăriţi. Cu toate acestea, alte rezultate din mai multe ţări relativ prospere, cum ar fi Coreea de Sud şi SUA, arată că cetăţenii lor nu sînt considerabil mai fericiţi astăzi, decît erau cu 50 de ani în urmă, în pofida dublării sau chiar a cvadruplării venitului mediu pe cap de locuitor. 

Mai mult, în urma unui studiu canadian recent, s-a constatat că cei mai fericiţi oameni locuiesc în provinciile cele mai sărace, precum Newfoundland şi Nova Scotia, pe cînd cetăţenii provinciilor celor mai bogate, mai ales Ontario şi British Columbia, se numărau printre cei mai nefericiţi. Atîta vreme cît fericirea e, în fond, ceea ce îşi doresc oamenii cel mai mult, iar bogăţia este doar un mijloc către acest scop, întîietatea acordată recent creşterii economice pare să fie o greşeală. Ceea ce reiese cu claritate din aceste studii este că oamenii nu se prea pricep să prezică ce anume îi face fericiţi sau trişti. Ei se concentrează prea intens asupra reacţiilor iniţiale la schimbările care survin în viaţa lor, fără să observe cît de repede se estompează bucuria, bunăoară, a unei maşini noi, a unei măriri de salariu sau mutarea într-un loc cu o climă mai însorită; de fapt, ei nu vor fi mai fericiţi decît înainte. De aceea, pentru politicieni este riscant să se bazeze doar pe sondaje de opinie şi pe focus-grupuri, pentru a descoperi ce anume ar spori cu adevărat fericirea oamenilor. 

În orice caz, din cercetările actuale se pot trage două concluzii la care cei cu putere de decizie politică ar trebui să se gîndească serios. Prima ar fi că cele mai multe lucruri care aduc satisfacţie durabilă indivizilor sînt, de asemenea, bune şi pentru alţi oameni – căsniciile stabile şi relaţiile apropiate de orice fel, ajutorarea celorlalţi, participarea la activităţi civice, o guvernare democratică eficientă şi onestă. Astfel, politicile care promovează bunăstarea individului tind să contribuie şi la binele societăţii în genere. 

A doua concluzie ar fi că experienţele care produc plăcere sau insatisfacţie durabile nu constituie întotdeauna o prioritate de prim rang în cercurile guvernării. De exemplu, trei afecţiuni medicale care produc o suferinţă intensă şi de durată – depresia clinică, durerea cronică şi insomniile – pot fi tratate, adesea, cu succes, spre marea uşurare a celor suferinzi. Dar tocmai astfel de oameni sînt, frecvent, insuficient asistaţi de către sistemele de sănătate. 

Reacţia firească la toate acestea ar fi întrebarea dacă cercetarea fericirii prezintă, realmente, suficient de multă încredere pentru a fi folosită de cei cu putere de decizie politică. Cercetătorii au acordat o mare atenţie acestei probleme şi, după testări îndelungate, au descoperit că răspunsurile pe care oamenii le dau întrebărilor cu privire la propria lor bunăstare par să coincidă destul de bine cu mărturii mai obiective. Oamenii care pretind că sînt fericiţi tind să trăiască mai mult; se sinucid, consumă droguri şi alcool mai rar; sînt promovaţi mai frecvent la locul de muncă, se bucură de mai mulţi prieteni buni şi de căsnicii durabile. Iar percepţia lor asupra propriei bunăstări coincide, în mare măsură, cu opiniile prietenilor şi ale membrilor familiei. 

Astfel, statisticile despre fericire par să fie, în mare, la fel de exacte ca multe alte statistici folosite frecvent de politicieni, precum sondajele de opinie, indicatorii sărăciei sau chiar creşterea PIB – toate fiind presărate cu imperfecţiuni. 

Desigur, cercetarea fericirii este încă la început. Multe întrebări rămîn neexplorate, unele studii nu sînt suficient demonstrate prin probe, iar altele, precum cele care vizează efectele creşterii economice, au dus la rezultate contradictorii. 

De aceea, ar fi prematur să fundăm noi politici temerare doar pe cercetarea fericirii, sau să urmăm exemplul minusculului regat Bhutan, adoptînd Fericirea Naţională Brută ca principal obiectiv al  naţiunii. Dar rezultatele ei pot fi deja utile legislatorilor astăzi – de exemplu, pentru a stabili priorităţi între mai multe iniţiative plauzibile sau pentru a identifica noi posibilităţi de intervenţie politică, care să merite să fie studiate în detaliu. 

Guvernele ar trebui să urmeze măcar exemplul Marii Britanii şi al Franţei, şi să-şi pună problema publicării unor statistici periodice, cu tendinţele bunăstării cetăţenilor lor. Astfel de rezultate vor stimula, cu siguranţă, o dezbatere publică fructuoasă şi vor furniza totodată cercetătorilor date valoroase. 

Dincolo de asta, cine ştie? Cercetarea viitoare va livra, fără îndoială, informaţii mai detaliate şi mai sigure despre tipurile de măsuri politice care contribuie la fericirea oamenilor. Poate că, într-o bună zi, funcţionarii publici vor folosi chiar această cercetare pentru a-şi modela deciziile. În fond, ce poate fi mai important pentru alegătorii lor decît fericirea? Într-o democraţie, cel puţin, aceasta ar trebui să aibă, fără îndoială, o anumită importanţă.

Derek Bok, preşedinte al Universităţii Harvard între 1971-1991 şi 2006-2007, este autorul cărţii The Politics of Happiness (Princeton University Press, 2010).  

Copyright: Project Syndicate, 2011
www.project-syndicate.org  

traducere de Matei PLEŞU