Mulţi vorbitori vînează cu îndîrjire pleonasme şi critică, în temeiul unei legături etimologice greu perceptibile, expresii cît se poate de fireşti; circulă, de pildă, ideea absurdă că formula de politeţe „Mulţumesc mult” ar putea fi un pleonasm. În acelaşi timp, există o construcţie cu adevărat pleonastică, destul de răspîndită, care nu trezeşte aceleaşi indignări: perechea de sinonime coordonate. Construcţia reprezintă o greşeală din punctul de vedere al sensului cuvintelor şi al coordonării, dar funcţionează ca mijloc (eficient) de subliniere, de întărire a ideii.
Istoria acestei construcţii de intensificare – a structurii sinonimice binare – e îndelungată; a fost studiată, de mai mulţi lingvişti români (Grigore Brîncuş, Stela Toma, Alexandru Niculescu, Aida Todi), în textele româneşti vechi, mai ales la Dimitrie Cantemir („semne de mirare şi de minunare”), dar şi la alţi autori („viaţa şi traiul”, la Constantin Cantacuzino). Filologii au demonstrat că modelul structurii are o tradiţie respectabilă, fiind bine atestat în scrieri din latina tîrzie, de unde a fost preluat de limbile romanice, în ceea ce s-a numit „stil binominal”. Coordonarea nu se realizează însă doar între substantive, ci şi între adjective şi adverbe sau locuţiuni adverbiale: Adrian Chircu a urmărit, tot în textele vechi, construcţiile adverbiale dublate, de tipul cum şi în ce chip, cum şi în ce fel, pururi şi în veci etc. Limba de lemn a perioadei comuniste, dominată de tendinţa amplificării, asocia constant termeni cvasi-sinonimi, sau cel puţin din aceeaşi sferă semantică, în structuri binare – progres şi civilizaţie, bunăstare şi fericire, pace şi prosperitate, liber şi independent etc.– care deveniseră aproape obligatorii în discursul oficial. Tiparul asocierii sinonimice funcţionează, de fapt, şi în registrul formal, dar şi în cel colocvial, în care s-au fixat în uz expresii cu intensificare glumeaţă: în fond şi la urma urmei, aşadar şi prin urmare, antică şi de demult.
Perechea de sinonime atrage atenţia asupra unui conţinut, îi conferă mai multă greutate: două cuvinte legate printr-o conjuncţie par să spună mai mult decît unul singur. Una dintre cele mai frecvente formule de acest tip, mai ales în comunicarea orală actuală, asociază sinonimele firesc şi natural (mai ales în ipostaza de adjective). Formula care le leagă are zeci de mii de atestări în Internet. Ordinea preferenţială (indicată de un număr puţin mai mare de atestări) este cea în care cuvîntul mai vechi în limbă (firesc) îl precedă pe cel mai nou (natural); motivul preferinţei nu este însă cel etimologic (netransparent pentru vorbitorul de azi), ci, probabil, organizarea ritmică: o schemă binară, iambică, în care nu se actualizează toate accentele (firésc şi naturál) e mai simplă decît una ternară, anapestică (naturál şi firésc). Între numeroasele exemple conservate de Internet se găsesc destule care consemnează discursul oral, de exemplu din interviuri: „o înclinaţie spre a considera firesc şi natural un anume gen de intonare” (mediafax,ro); „ne-am îndepărtat foarte mult de la modul firesc şi natural al omului de a trăi” (stirileprotv.ro); „să se ajungă într-un mod mult mai firesc şi natural la consumator” (businessmagazin.ro). Nu lipsesc exemple similare din discursurile parlamentare – „Statul nu este duşmanul, ci partenerul firesc şi natural al cetăţeanului” (cdep.ro); „i-am acordat în mod firesc şi natural platforma de a se adresa Parlamentului României” (cdep.ro). –, sau din mesaje publicitare: „acest echipament profesional va asigura desfăşurarea în mod firesc şi natural a cursurilor” (emag.ro); „un aspect firesc şi natural” (emag.ro). Ordinea inversă apare în contexte similare: „îi place să surprindă audienţa şi prin stilul pe care îl adoptă, lucru care îi vine natural şi firesc” (lamaruta.protv.ro); „îi place să relaţioneze în mod natural şi firesc cu oameni necunoscuţi” (ejobs.ro); „act natural şi firesc al omului educat” (cdep.ro).
Ambele cuvinte – firesc şi natural – sînt polisemantice şi pot crea vorbitorilor şi ascultătorilor impresia că între ele ar exista o oarecare diferenţă. Formula trece de obicei neobservată tocmai pentru că tindem să considerăm că termenii care o alcătuiesc aduc nuanţe suplimentare, că ar fi complementari şi nu pur şi simplu echivalenţi. De fapt, contextul anulează posibilele nuanţe. Formula devine acceptabilă doar dacă tolerăm redundanţa semantică de dragul insistenţei.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
