● În SUA, conducerea ziarului The New York Times a decis să renunțe la desenele politice. Da, ați citit bine: ediția internațională a faimosului cotidian nu va mai avea, începînd cu 1 iulie, caricaturi politice. Decizia intervine la cîteva săptămîni după apariția unui desen realizat de un colaborator extern în care apare un Donald Trump orb, cu chipă pe cap, „ghidat“ de un cîine cu capul premierului israelian Benjamin Netanyahu, pur-tînd la gît un medalion cu steaua lui David. Caricatura a stîrnit reacții virulente atît în Israel, cît și în SUA. S-au ultragiat comunitățile evreiești din SUA și din Israel, conservatorii, trumpiștii etc. Dar și unii democrați care-au sesizat imediat un malpraxis: desenul e incorect politic! Cîțiva – foarte puțini – au acuzat lipsa de umor. Dar asta a fost cea mai puțin relevantă dintre critici. Și cea mai inofensivă. Acuza cea mai gravă e antisemitismul. Greu de probat, totuși, de vreme ce subiectul caricaturii era relația dintre președintele american și premierul israelian… Oricum, probabil ca să se elibereze de eventuale migrene legate de umorul uneori dubios al caricaturiștilor, ziarul a hotărît să renunțe cu totul la această specie jurnalistică. Decît să fie acuzată de cenzură în cazul în care refuză un desen ofensator, conducerea preferă să elimine cu totul acest tip de conținut riscant. În land of the free, corectitudinea politică înțeleasă prost ajunge să limiteze libertatea de exprimare.

Rîdem oricum, de orice? Întrebat ce înseamnă o caricatură bună, unul dintre desenatorii de la The New Yorker a explicat că umorul de calitate e greu de definit. Caricaturile bune, spunea el, sînt cele care ne oferă şansa să rîdem de noi înşine. În acești termeni, caricatura descrisă anterior e o probă a lipsei de umor: nu știm cîți au rîs, știm însă cu siguranță că s-au enervat foarte mulți oameni de tot felul. Mai e însă și o altă definiție utilă în această discuție. „Caricatura e un martor al democrației“, spune umoristul francez Tignous. Se pare că ambele sînt pe ducă…

● În Germania revine în actualitate o dezbatere mai veche despre satiră şi limitele ei: cazul Böhmermann. Realizatorul emisiunii satirice Neo Magazin Royale, de la ZDF, i-a dedicat preşedintelui turc un „poem“, un pamflet insultător în care spune că lui Erdogan „îi place să sodomizeze capre, să discrimineze minorităţi, să bată kurzi, să lovească în creştini şi să se uite la pornografie infantilă“, că „o are mică“ etc. O înşiruire de trivialităţi la care probabil n a rîs nimeni, cu atît mai puţin împricinatul, care i-a şi intentat proces pentru insultă. Potrivit legislației germane, şefii de stat şi de guvern străini se bucură de protecţie în ceea ce priveşte atingerea adusă demnităţii. Astfel că insulta adusă unui şef de stat străin se pedepseşte cu amendă şi cu pînă la trei ani de închisoare. Procedura nu e simplă: pentru ca Justiţia să se sesizeze, e nevoie de o plîngere din partea părţii vătămate, dar şi de o împuternicire din partea Guvernului federal. Cum insulta la adresa lui Erdogan s-a petrecut tocmai în Germania, într-o țară cu o diaspora turcă foarte numeroasă, președintele turc a făcut rapid toate demersurile pentru a-i intenta proces umoristului care l-a jignit. Iar cancelara Angela Merkel a încuviințat începerea procesului în condițiile în care nimeni nu-și mai amintea, la vremea respectivă, cînd și dacă se mai făcuse vreodată apel la acel vechi articol din Codul Penal. Pînă la urmă, procesul s-a terminat cu bine pentru Jan Böhmermann, dar în procesul civil care a urmat, postul ZDF a fost obligat să cenzureze emisiunea respectivă și să elimine pasajele considerate jignitoare. Partea bună e că oamenii politici din toate taberele s-au mobilizat. Polemica iscată în spațiul public a generat consens în jurul sprijinirii libertății de exprimare. Germanii au învățat că lipsa de umor nu poate fi pedepsită, că ofensa și jignirile trebuie depenalizate și (eventual) sancționate civil, că organizațiile de media și nu vreo instanță exterioară hotărăsc ce e voie să spui și ce nu, și că satira e parte a culturii democratice chiar și atunci cînd ne irită. Vorba lui Böhmermann: „Dacă o glumă ajunge să declanșeze o criză de stat, atunci nu gluma are o problemă, ci statul“.