La o examinare mai atentă, simpaticul nume de pasăre guguștiuc trezește destul de multe nedumeriri. Originea sa pare să fi fost lămurită de T. Capidan, care a indicat, într-un articol din Dacoromania, III, 1923, mai multe surse sud-slave: termenul curent gugutka, dar și variante precum gugușka. Lazăr Şăineanu sugerase, în Influența orientală asupra limbei și culturei române (1900), o provenienţă din turcă, din kuskuguk, „porumbel sălbatic“. Unii (de exemplu, autorii dicționarului academic) s-au gîndit mai curînd la o origine onomatopeică, prin imitarea sunetului scos de pasăre. În dicționarele curente este indicată ca sursă o formă din bulgară – gugustuk (DEX). Cuvîntul este atestat relativ tîrziu, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în forma feminină guguşciucă, în dicţionarul român-german al lui G.A. Polizu, din 1857, cu traducerea Ringeltaube (porumbel gulerat). Aceeași formă feminină apare la Simion Florea Marian, Ornitologia poporană română (II, 1883), apoi în dicționarul englez-român al lui Henry Lolliot (de la începutul secolului al XX-lea), ca echivalent pentru wood pigeon.
Sensul (sau referentul) cuvîntului nu e prea sigur: se pare că, regional, guguștiuc putea denumi porumbelul pur şi simplu sau, mai ales, porumbelul sălbatic; astăzi pare fixat pentru un tip anume de porumbel sălbatic, cu numele științific Streptopelia decaocto, ușor de recunoscut prin culoarea gri deschis a penajului și dunga închisă la culoare de la gît. Nesiguranța asupra raportului dintre nume și varietatea de pasăre se leagă de informațiile despre răspîndirea speciei pe teritoriul României, de concurența cu alte denumiri (porumbel, turturică) și chiar de asocierea dintre nume și sunetul produs. În primul rînd, studiile de specialitate (cel puțin cele rezumate în articolele Wikipediei) arată că pasărea Streptopelia decaocto, de origine asiatică, s-a răspîndit în Europa rapid, dar destul de tîrziu, în secolele al XIX-lea și al XX-lea, dinspre Turcia şi începînd din Peninsula Balcanică. Pătrunderea pe teritoriul României e atestată prin anii 1920-1930, în vreme ce în Italia, Germania, Franța, Marea Britanie s-ar fi produs de-abia după al doilea război mondial. E surprinzător să afli că o pasăre atît de familiară e relativ nou-venită la noi; în același timp, e posibil ca în sudul României ea să fi ajuns totuși mai devreme, odată ce în Bulgaria ar fi existat încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Oricum, s-ar părea că prin părțile noastre numele este mai vechi decît pasărea, ceea ce însemnă că termenul guguştiuc (sau guguşciucă) a denumit inițial alte specii de porumbei sălbatici, așa cum rezultă și din traducerile citate mai sus. Cum rămîne, atunci, cu legătura – care ni se pare evidentă – dintre numele păsării și sunetul scos de aceasta? Cred că mulți dintre noi aud, sub presiunea numelui, că guguștiucul strigă mai mult sau mai puțin gu-gu-ştiuc! (ca într-un film de la începutul anilor ʼ60, cu Sebastian Papaiani în rolul băiatului bun, dar refractar la binefacerile cooperativei agricole de producție). E însă lucru știut că percepțiile noastre sonore depind de transpunerea în limbaj: nu aud la fel de bine grecii că pasărea strigă dekaohto (optsprezece), de unde și diferite legende, ca și numele ştiinţific latinizat?
Interesantă este și legătura dintre turturea sau turturică și guguștiuc. Turturea e un cuvînt moştenit din latină (din diminutivul turturella, de la turtur), foarte răspîndit in poezia populară şi emblematic pentru poezia română premodernă („Amărîtă turturea…“). Cuvîntul desemnează strict ştiinţific un tip de porumbel sălbatic (Streptopelia turtur), dar pentru mulţi vorbitori actuali e sinonim cu guguştiuc. În același cîmp semantic intră şi forma porumb (din latinescul palumbus), devenită termen standard în forma diminutivală porumbel, precum şí alte sinonime regionale, ca moldovenescul hulub (împrumut lexical din ucraineană). Denumirile de uz curent, de-a lungul timpului, nu corespund decît parțial distincţiilor științifice între specii. Streptopelia decaocto este denumită și porumbel turcesc, ceea ce corespunde traseului de răspîndire a păsării, dar poate fi un calc după formule din alte limbi: Türkentaube, în germană, tourterelle turque în franceză, tórtola turca în spaniolă etc.
În fine, ne putem întreba de ce guguștiuc a ajuns atît de repede o metaforă depreciativă pentru un ins considerat naiv, prost, uşor de manipulat. Atestarea cea mai cunoscută a metaforei se găsește la Mateiu Caragiale, în Craii de Curtea-Veche, unde se spune că Mima „avea numai cincisprezece ani cînd, la Galați, unde tată-său era în garnizoană, sucise în același timp capul a doi tineri, niște guguștiuci amîndoi“. Am găsit totuși o atestare mai veche, din 1888, din suplimentul ilustrat al ziarului Epoca (19 decembrie), într-o schiţă umoristică, în care personajul Iancu Țăcălie se adresează batjocoritor fiului său: „Tot gugușciuc ești, băiete!“. Şi într-o traducere de roman-foileton din Foaia populară (6 februarie 1900) este prezent sensul insultător: „Crezi tu oare că ai să mă faci să flecăresc amețindu-mă, gugustiuc bătrîn?“. Sensul peiorativ poate să fi apărut ca urmare a unei tendințe de a asocia păsările cu lipsa de inteligență (ca în metaforele gîscă sau fazan), ori, așa cum sugera în dicționarul său A. Scriban, printr-o apropiere de guguman.
Așadar, termenul guguștiuc – cu sensul său propriu, dar și cu cel depreciativ – ar fi mai vechi decît apariția şi răspîndirea în România a păsării Streptopelia decaocto. În momentul de față, pare să se fi produs o potrivire perfectă între nume, pasăre şi cîntecul ei.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
