Lista de expresii dezvoltate pe o bază onomastică publicată de Caragiale în 1889, sub pseudonimul Falstaff, în Constituționalul (Cronica, reprodusă în ediția de Opere, II, de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin) conține multe formule ieșite cu totul din uz, dar care erau clișee ale limbii vorbite sau ale jurnalismului de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. În secțiunea de Genitive personale cristalizate, prima dintre sintagmele conținînd un nume propriu de persoană este hapurile lui Morizon, pentru care editorii citează din umoristul Teleor explicația „un articol farmaceutic altădată foarte la modă”. Editorul actual sau cititorul curios poate găsi multe informații despre sensul și utilizarea sintagmei în spațiul Internetului, în ziarele și revistele epocii, digitalizate de bibliotecile electronice, în enciclopedii virtuale și articole de specialitate (o serie interesantă de referințe istorice asupra subiectului apar pe site-ul arhivist.blogspot.com, aparținând lui A. Radu).

Produsul în chestiune (Morisonʼs pills) este tratat de Wikipedia în engleză în articolul despre medicul-șarlatan britanic James Morison (1770-1840), inventator al unui laxativ de origine vegetală pe care l-a proclamat remediu universal. Pastilele-minune, devenite populare în Anglia din primele decenii ale secolului al XIX-lea, au fost  demascate totuși destul de rapid ca înșelătorie. Hapurile au fost comercializate și în Țările Române, unde deveniseră foarte cunoscute. În 1836 este publicat, la Iași, volumul de popularizare Instrucţie în scurt de prinţipurile ighieismului sau a sistemii Morizoniane şi de întrebuinţarea doftoriei universale de veghetaluri, compusă după sistemul ighieistic prin D. Prof. Dr. Tolhausen ighieist (disponibilă pe site-ul Bibliotecii digitale a Bucureștilor). În anii respectivi, doctoria era deja contestată în diferite părți ale Europei, dar călduros recomandată din om în om prin părțile noastre. Tinerii aflați la studii în străinătate o respingeau, bătrînii de acasă o foloseau cu încredere. M. Kogălniceanu îi scria de la Berlin, în 1836, tatălui său: „hapurile Morizon aici sînt foarte puțin cunoscute și nu pot ca să le ieu, pentru că doftorul mi le-au oprit”; Petrache Poenaru îi explica, tot în 1836, lui Iordache Otetelișanu că leacurile în cauză sînt „numai niște otrăvitoare supstanțe care întărîtă stomahul”.

Formula intrată în uitare cuprinde cuvîntul de origine turcească hap, termen curent în epocă pentru „pilulă” sau „pastilă”, și adaptarea numelui propriu după pronunțare (Morizon), nu după scriere (Morison) – normală pentru epoca în care produsul a pătruns în spațiul românesc, cu transcrierea fonetică operată de scrierea în alfabet chirilic. Volumul de popularizare din 1836 introducea și termenii efemeri ighieist și ighieism (Morison își denumise sistemul Hygeiaism).

Leacul-minune are cîteva ecouri în literatură, în deceniile care au urmat succesului său printre români. În a doua jumătate a secolului, hapurile care rezolvau totul prin purgație par deja discreditate, devenind emblematice pentru persoanele în vîrstă și pentru ipohondri. În romanul lui I.M. Bujoreanu, Mistere din București (1862), bătrîna Bîrzoaie le invocă în contextul unor suferințe diferite: „Ah, Dumnezeul meu!... bucatele îmi fac rău... Mi se pare că erau prea grase (...). Va trebui să iau trei hapuri de ale lui Morizon cînd mă voi pune în așternut”; „Uite, frate, m-a apucat o durere grozavă în coasta din dreapta: nu știu dacă mai am acasă ceva hapuri de ale lui Morizon”. Ipohondrul Christachi Văicărescu, dintr-o schiță umoristică a lui Iacob Negruzzi (publicată în Convorbiri literare, în 1870), declară: „hapuri de Morizon am înghițit multă vreme, începînd cu trei pe zi și ajungînd pînʼ la treizeci și nouă”.

Caragiale evocă hapurile lui Morizon și într-o cronică teatrală, într-un pasaj de ironică depreciere a pieselor muzicale prea pe gustul publicului larg: „trebuie să mărturisesc că pe mine multe capodopere de soiul Luciei, de care sînt infectate toate răspîntiile și toate clavirele din mahalale, mă vîră într-un fel de furnicătură de nervi foarte neplăcută – o senzație analoagă cu efectul ce ți-l produce dulceața de vișine după ce ai luat cu ea multă vreme hapurile lui Morizon” (Cronica teatrală, în Voința națională,1885, reprodusă în toate edițiile de Opere). Descrierea care asociază dulcegăria cu purgativul popular produce astfel o judecată estetică de un sarcasm extrem.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).