În Rereading (1993), Matei Călinescu spune că multiplicarea cărţilor a produs ceva ca o diluţie a lecturii, determinînd trecerea de la „lectura intensivă“ la „lectura extensivă“. Multiplicarea cuvîntului scris este un proces de neoprit, aidoma exploziei de celule canceroase – tehnologiile fac multiplicarea tot mai lesnicioasă, ba chiar îndeamnă, subliminal, la ea. Astăzi, nimic nu poate opri pe oricine să scrie ceva şi să pună sub ochii tuturor ce scrie. Nu discut aici dacă acest proces formidabil este sau nu benefic. Dar simt nevoia, ca învechit autor de rubrică într-o revistă majoră, să spun cîte ceva despre ceea ce văd că se întîmplă cu lectura articolelor de revistă în vremea mea. Din păcate, Matei Călinescu a plecat dintre noi (vara aceasta s-au împlinit doi ani) şi nu mai are cine să-mi explice cum se face că lectura devine tot mai mult contrariul ei. Această democratizare totală a publicatului transformă lectura în altceva decît a fost vreme de secole. Simt că Matei Călinescu era omul cel mai potrivit să-mi explice cum de lectura unei cărţi este diferită de lectura unui articol de revistă şi, astfel, aş fi aflat şi eu cum de e posibil să citeşti un articol de pe o anumită treaptă a ignoranţei şi, urmare a lecturii, să cazi pe o treaptă inferioară. În general, lectura este pozitiv conotată pentru că, de cînd a apărut cuvîntul scris, s-a considerat că el este mijlocul cel mai eficace pentru a lupta cu păcatul greu al ignoranţei. Citind, afli. Citind, descoperi. Citind, înţelegi. Deopotrivă, ce e cu tine şi ce e cu lumea din jurul tău. De curînd, însă, am descoperit că există şi o formă a lecturii care produce exact efectul invers. Adică, idiot fiind, poţi citi ceva şi devii mai idiot decît erai. Există o formă a lecturii care îţi plasează fiinţa în regres, şi nu în progres, o formă a lecturii care te obnubilează şi te tîmpeşte, în loc să te deschidă şi să te lumineze. Veţi spune că e vorba despre lectura textelor proaste. Sigur că există şi asemenea cazuri, dar descoperirea mea nu se referă la calitatea textului, ci la cea a lecturii şi, implicit, a lectorului. 

Frecventez rar şi cu precauţie comentariile online de sub articolele de pe site-urile presei noastre. Ştiu colegi condeieri care le citesc cu nesaţ doar pe cele din dreptul textelor lor şi suferă cînd sînt insultaţi şi se înseninează cînd găsesc cîte o vorbă bună. Sincer, nu-i invidiez. De puţinele ori cînd am citit asemenea comentarii, mai toate mi s-au părut exemple uriaşe de idioţenie agresivă şi am constatat un lucru: cele mai multe (aş risca chiar un procent, 90%) nu au nici o legătură cu subiectul articolului. Exclud, acum, excepţiile – adică acele comentarii care spun ceva despre subiect, pe care oricine le citeşte cu real interes – şi constat că există, în mare, trei categorii de comentarii. Unele sînt chelfăneli între postaci, iar spaţiul de comentarii de sub articol e doar maidanul pe care se întîlnesc mardeiaşii. Am putut observa, de pildă, cum caftul începe în josul unui articolul semnat C.T. Popescu, continuă sub articolul din aceeaşi zi al lui Ion Cristoiu, se prelungeşte în locul rezervat comentariilor articolului lui Andrei Pleşu şi tot aşa – oamenii se fugăresc neobosit prin faldurile infinite ale netului. Dacă nimereşti peste ce scriu aceşti oameni sub al patrulea sau al cincilea articol astfel vizitat de ei, nu înţelegi nimic. Nu ştii ce le-a venit, din ce s-au luat, despre ce e vorba. Vezi doar valul de lături pe care îl aruncă unul în capul altuia, cu voluptate porcină. A doua categorie de comentarii sînt, de fapt, anunţuri, declaraţii „urbi et orbi“, publicitate. Cineva are ceva de adus la cunoştinţa lumii, intră pe Internet, se agaţă de articolul cutare şi postează, în loc de comentariu, declaraţia sa. Poate fi orice: vinde un televizor, are un horoscop precis, ştie cum să oprească criza economică globală sau, pur şi simplu, urlă din toţi rărunchii (cu majuscule) „Jos Băsescu!“. În fine, a treia categorie este cea care mă preocupă acum. E vorba despre cei care citesc un text predispuşi să-l facă praf. E un fel de lectură a priori setată să fie negativă. Textul se abordează cu comanda interioară: „E o jigodie, trebuie să-l execut“. De ce? Pentru că acest lector îl urăşte pe acest autor. E, desigur, dreptul lui s-o facă, dar, mă întreb, dacă urăşti pe cineva, de ce îi cauţi textele, de ce umbli după el? Nu este firesc, dacă urăşti pe cineva, să-l eviţi? Cu atît mai uşor cu cît nu-l cunoşti personal şi viaţa ta curge foarte bine în totala absenţă a autorului. A citi, deşi urăşti autorul sau, în fine, ce îţi imaginezi tu că este sau reprezintă autorul, mi se pare un tip de lectură nou apărută. De fapt, este o non-lectură. Ura orbeşte, inhibă canalul colector deschis natural cînd un lector firesc îşi lasă ochii pentru un text oarecare şi mutilează oribil înţelegerea. De fapt, aceşti oameni nu vin spre text ca să-l citească, ci vin ca să scrie dedesubt chestii tari. Ei nu citesc, deşi scriu un comentariu sub text şi nu-l cunosc pe autor, deşi îi fac portretul moral în cele mai fine nuanţe. Paginile de comentarii online sînt, în general, o fenomenologie a urii. Observ o fervoare a demascării – „staţi, băi, că vă spun eu cine e ăsta!“ –, deşi, aşa cum se întîmplă în mai toate exerciţiile de demascare, cel care demască habar nu are despre ce vorbeşte sau, mai grav, minte de îngheaţă apele. Acest fel de a citi un text este, încă, o enigmă pentru mine. De aceea, cînd voi avea răgaz, voi continua să răsfoiesc comentariile acestea şi mă voi întreba ce fel de creaturi sînt cele care se hrănesc cu propriul venin pe care îl secretă în preajma autorului urît. Cînd voi avea răspunsul, îl voi comunica.