De ce nu? Într-o naţie cu mulţi ploconitori te simţi îndemnat să-i pricopseşti cu cîte un obiect de adulaţie. Să treci pe lîngă statuie şi să-ţi scoţi pălăria, să te înclini, să te apleci de-a dreptul, să te gîndeşti la cît de grea e viaţa cîteodată, grea ca piatra, ca marmura, ca lespedea. Năstase are dreptate. A rămas o statuie după Adrian Păunescu, de ce n-ar rămîne şi după el? Urmează Nadia, Ţiriac. Şi Hagi, care a zis de mult că ar merita să facem statuie Generaţiei de Aur care n-a prins nici măcar un bronz. Dar au dreptate toţi. Au văzut că au rămas deasupra vremurilor ca imagine şi performanţe, pentru că nu au fost daţi mai la o parte, puşi mai către planul doi de alţii din timpurile noastre. Doar Halep se apropie. Fie, o statuie şi pentru ea.

Între anii ʼ70-ʼ90, pînă în 2000 şi un pic, a existat cu adevărat sportul românesc în lume. Înainte nu eram şi după aceea n-am prea mai fost. Aşa că cei mai buni ai acelor timpuri se simt ca nişte zei în Olimp. Se uită în jos şi nu le vine a crede că le trece vremea. O statuie poate remedia problema. Necazul e că statuile, aşa cum am tot văzut în lunile astea, au tendinţa să nu rămînă în picioare. Să cadă pe macadam şi să se facă ţăndări. Ţi se rupe sufletul de toate acele cioburi care au fost odată o operă de artă sau simbolul a ceva măreţ sau măcar un loc pe care să-şi facă nevoile porumbeii. Dintr-o dată, se cască un gol cotropitor. În loc să umple ceva, o statuie dărîmată potenţează absenţa, uitarea. Aşa că mai bine rămîi cu tot ce ai strîns în tine şi cu gîndul că ai creat o minunată senzaţie de imponderabilitate interioară unei sume de oameni la vremea cînd, cu adevărat, lumea îţi era la picioare. Dincolo de asta e doar bătrîneţe chinuită. Şi subiect de cotcodăceală publică, precum cea de faţă.