Alina a rămas însărcinată. Apoi a intrat în concediu de maternitate. Apoi a născut. A stat în concediu de maternitate doi ani. Apoi s-a întors din nou la serviciu, la școală. Pentru că Alina e profesoară titulară de limba și literatura română.

Povestea pare simplă și banală. Dar să derulăm puțin timpul înapoi, să-l și accelerăm puțin înainte, pentru a vedea ce se ascunde în spatele acestei povești. Tot un fel de banalitate.

Alina e profesoară de mulți ani, într-o școală nu foarte mare, în care există o normă și jumătate de limba și literatura română. Școală mică, dar de centrul orașului, în creștere. S-a titularizat cu mulți ani în urmă și a fost un om de bază al școlii: membru al consiliului de administrație, serioasă și muncitoare, a contribuit din plin la dezvoltarea imaginii instituției. Cînd a avut școala inspecție generală, în urmă cu cîțiva ani, a stat zile și nopți pentru a pune la punct acte și dosare, cînd școala a avut inspecție ARACIP, iar și-a pierdut nopți la rînd lucrînd la documente, ajutîndu-l pe director cu tot devotamentul. A fost și șefă de catedră, o catedră mică, în care intră norma ei și cealaltă jumătate de română, cea de limba latină, căci e școală cu profil umanist, și normele de limbi străine. Între timp a făcut și un doctorat, finalizat înainte de a rămîne însărcinată. Ba mai mult, în ultimii doi-trei ani înainte de sarcină, a pus pe picioare un proiect-concurs, devenit brand al școlii, pe care l-a conceput integral, a scris toată documentația, a umblat pe la Inspectoratul Școlar să-l înscrie în calendarul local, s-a ocupat an de an de organizarea lui, de toată tevatura pe care o presupune, cu invitați, participanți, jurizări etc. Apoi Alina a rămas, cum spuneam, însărcinată, și a intrat în maternitate. Dar acum s-a întors la școală. Unde, pentru început, a reprimit coordonarea catedrei.

Încet-încet însă, Alina a descoperit că lucrurile nu mai stau la fel cum stăteau cînd plecase. Colega pe care o avea pe jumătate de normă se titularizase și ea, cu jumătate de normă în altă școală. Nu-i e clar cum reușise, prin legea care dă posibilitatea consiliilor de administrație din școli să titularizeze un suplinitor. Nu știa însă că se poate și cu jumătăți de normă. O profesoară ștearsă părea, genul lingușitor cu șefii și în același timp invaziv cu colegii. O șoca, și înainte de a intra în maternitate, cum îi lua de pe masă sau chiar din mînă cîte o fișă de lucru sau cîte un material, „Ce fișă ai făcut, dă, tu, și mie să-mi xeroxez!“. Nu că ea nu ar fi vrut să împărtășească, dar parcă nu așa se fac lucrurile. În plus, dinspre ea nu venea niciodată nimic. Acum o descoperise făcîndu-și grupulețe de bîrfe cu alți colegi, la consiliul profesoral de alegere a membrilor consiliului de administrație fusese chiar un incident, se supărase că nu ieșise aleasă, în vreme ce Alina totuși fusese, iar discuțiile aprinse o determinaseră pe Alina chiar să renunțe la respectiva calitate. Mai mult, ce o uimise fusese faptul că niște elevi de clasa a XI‑a veniseră să o întrebe dacă e adevărat că într‑a XII-a nu vor mai face cu ea, cu Alina. De ce să nu facă? Păi, așa le spusese doamna cealaltă de română, că sigur într-a XII-a îi va prelua ea, pentru că e singura competentă, doar ea știe cum să îi pregătească pentru bacalaureat. Alina crezuse că nu aude bine. N-a dus vorba spre ceartă pe acest subiect. A stat însă mult să se frămînte, a plîns, s-a mai și enervat, în spațiul ei privat, șocată de cum pot fi unii atît de perfizi și de intriganți.

Printre altele, se trezise și că proiectul-concurs pe care îl lăsase pus la punct din anii de dinainte de maternitate îi fusese luat și dat spre coordonare colegei de catedră. La început s-a revoltat puțin. A discutat cu directorul, acesta i-a spus că cineva trebuia să îl deruleze cît timp a fost ea în maternitate. De acord, însă acum se întorsese. Și ea l-a conceput, ea l-a scris cap-coadă, ea l-a dezvoltat. Totuși, a cedat: să se spele cu coordonarea proiectului pe cap. Într-o zi, însă, i-au căzut ochii pe dosarul în care se afla proiectul, lăsat pe masă de colegă. Fusese la avizat cu el la inspectorat. A recunoscut din primele rînduri întreg argumentul scris de ea. A simțit că se sufocă. Numele ei nu apărea nicăieri în proiect, dar concepția integrală, argumentul, descrierile îi aparțineau cuvînt cu cuvînt. A plecat de la școală încărcată, tensionată și fără să știe ce să facă, în ce fel să procedeze. Era, în fond, munca ei, acum nerecunoscută deloc, nici măcar formal, prin menționarea numelui său în calitate de inițiatoare.

Toată ziua, seara și noaptea s-a frămîntat. A doua zi a mers hotărîtă la director. I-a spus că are pretenția ca numele ei să fie menționat. Cum? Păi, e avizat deja de inspectorat. Nu-i pasă. Să refacă, să-i treacă și ei măcar numele, să meargă din nou cu el la avizat. Altfel, va depune solicitare scrisă de cercetare la direcțiune și chiar la inspectorat, acuzînd un plagiat evident. Dar cum să facă așa ceva? Nu se gîndește că tîrăște școala într-un scandal? Ei ar trebui să-i pese de renumele școlii. Să se gîndească la binele școlii. Proiectul nu e al ei, e al școlii. Eh, nu-i pasă: acum îi pasă de renumele ei. Produsul o fi al școlii, dar concepția e a ei și zecile alea de pagini conțin cuvinte scrise de ea. Și să o mai slăbească cu discursul ăsta penibil și fals: renumele școlii, în detrimentul oamenilor care muncesc în ea. Unde sîntem aici, la CAP? Ea pretinde doar să-i fie recunoscută munca, în folosul școlii, desigur. E munca ei, nu a altcuiva care și-a pus numele abuziv pe un concept la care nu lucrase. Plagiatul e plagiat, iar instituția n-are decît să suporte consecințele unui scandal, dacă el, ca director, nu e în stare să gestioneze eficient resursele umane pe care le are în subordine.

Povestea poate mai are o continuare. Care credeți voi că e? Dar dincolo de continuare, povestea conține o realitate a unei formule de impostură organizațională: plagiatul instituțional, în primul rând. Pentru „binele instituției“, aceasta își asumă produsele intelectuale ale angajaților ei, uzînd de ele ca de un bun apărut din neant, printr-o imaculată concepție. Și Alina se gîndește să mai conceapă un copil. Ca să mai scape vreo doi ani de infecția care simte că o înconjoară. Dar dacă la revenire o găsește pe colega ei în poziție de directoare?

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: Stanley Kubrick