„În FranÅ£a este interzis să reflectezi pe tema imigraÅ£iei.“ Această frază îi aparÅ£ine unui filozof căruia îi urmăresc de multă vreme publicaÅ£iile ÅŸi luările de atitudine, Michel Onfray, ÅŸi a fost pronunÅ£ată în septembrie 2015 cu ocazia unui interviu acordat revistei Le Point. Orice se poate spune despre Michel Onfray, dar nu ÅŸi faptul că ar fi un om de dreapta. El însuÅŸi se declară libertar, altfel spus un gînditor refuzînd orice constrîngere socială ÅŸi politică, orice barieră pusă în faÅ£a spiritului critic. Unii editorialiÅŸti constată însă că, în privinÅ£a unor subiecte „sensibile“ (cum ar fi identitatea, islamul sau imigraÅ£ia), Michel Onfray formulează de o vreme concluzii apropiate de cele emise de pe poziÅ£ii de dreapta sau chiar de extremă dreapta…
Michel Onfray va avea, poate, din nou, ocazia de a interveni polemic în spaÅ£iul mediatic întrucît, la iniÅ£iativa preÅŸedintelui Emmanuel Macron, în Parlament va fi dezbătută, la sfîrÅŸitul lunii septembrie, chestiunea imigraÅ£iei. Åžeful statului francez consideră că în nici un caz subiectul nu trebuie să rămînă apanajul extremei drepte. FranÅ£a va trece din nou, mai mult ca sigur, printr-un moment de intensă febrilitate reflexivă ÅŸi nu este exclus ca partidul prezidenÅ£ial să se fisureze în acest context.
Cînd vine vorba de imigraÅ£ie, peisajul politic francez se înnourează dintr-o dată, pasiuni viscerale se declanÅŸează, cariere politice riscă să deraieze. În întreaga Europă subiectul este „fierbinte“ (chiar ÅŸi în ţări cu puÅ£ini străini, precum Ungaria). Dar în nici o altă Å£ară dezbaterile în jurul imigraÅ£iei nu iau o turnură pasională atît de intensă precum în FranÅ£a, ca ÅŸi cum francezii ar fi profund convinÅŸi că întreaga soartă a omenirii depinde de concluziile trase de ei după ce reflectează pe marginea acestui subiect.
Dezbaterea parlamentară nu a început încă, dar plouă deja în presă cu strigăte de spaimă, critici virulente, comentarii insidioase ÅŸi avertismente. Unii editorialiÅŸti se tem că întreaga societate franceză s-ar putea „isteriza“ în focul discuÅ£iilor, iar alÅ£ii cer ca nu cumva dezbaterea, necesară fără îndoială, să fie instrumentalizată politic. În tabăra macronistă diverse voci se întreabă dacă nu cumva preÅŸedintele nu a făcut un viraj la dreapta (doar prin simplul fapt că a propus această discuÅ£ie!).
Argumentele lui Macron sînt însă pur ÅŸi simplu de bun-simÅ£. În primul rînd, spune el, într-o democraÅ£ie nu trebuie să ne fie frică de nici o dezbatere. În al doilea rînd, imigraÅ£ia este un fenomen care remodelează ÅŸi va continua să remodeleze Europa. Dacă mergem pe lanÅ£ul cauzal al Brexit-ului, ajungem în mod inevitabil la imigraÅ£ie. PrezenÅ£a a o sută de deputaÅ£i de extremă dreapta în Bundestag la Berlin, pentru prima dată atît de numeroÅŸi de la al Doilea Război Mondial încoace, are ca explicaÅ£ie tot imigraÅ£ia. Iar turbulenÅ£ele politice din Italia, unde asistăm la coaliÅ£ii „împotriva naturii“, au ca fundal tot temerile legate de imigraÅ£ie, insecuritate culturală, pierderea identităţii.
Emmanuel Macron nu se teme, de altfel, să pronunÅ£e ÅŸi această sintagmă, „insecuritate culturală“. Există în FranÅ£a o viziune dominantă de stînga în virtutea căreia cei care recurg la astfel de termeni sînt fie oameni de dreapta, ba chiar de extremă dreapta, fie reacÅ£ionari, fie islamofobi, fie de-a dreptul fasciÅŸti sau toate la un loc. Există însă, în peisajul politic francez, ÅŸi un curent critic care reproÅŸează stîngii un grav eÅŸec în materie de abordare a fenomenului migratoriu, ba chiar o complezenţă ideologică cu cele mai retrograde idei aduse uneori de imigranÅ£i (pentru că printre ei se află ÅŸi islamiÅŸti radicali sau pur ÅŸi simplu oameni venind din ţări unde cuvîntul laicitate nu există în limbă). Într-un eseu publicat în această toamnă, intitulat Teoria dictaturii (Editura Robert Laffont), acelaÅŸi Michel Ofray explică de ce stînga a dominat din punct de vedere mediatic după al Doilea Război Mondial, impunîndu-ÅŸi ideile ca pe niÅŸte criterii de moralitate. El consideră că, după 1945, generalul De Gaulle, pentru a putea guverna FranÅ£a, ar fi inventat „mitul“ unei RezistenÅ£e în care s-ar fi implicat majoritatea francezilor, colaboraÅ£ionismul rămînînd doar un fenomen marginal. Apoi, explică tot Michel Onfray, generalul ar fi împărÅ£it puterea cu comuniÅŸtii: lor le-ar fi dat pe mînă cultura, iar el ÅŸi partidul său ar fi păstrat economia ÅŸi administraÅ£ia statului. Poate că în această explicaÅ£ie trebuie găsită ÅŸi sursa dificultăţii pe care o are FranÅ£a de a reflecta cu seninătate la imigraÅ£ie, fără ca protagoniÅŸtii dezbaterii să se teamă de sabia lui Damocles a sancÅ£iunilor mediatice ÅŸi morale. Ceea ce l-a determinat pe Emmanuel Macron să-ÅŸi asume acum riscul de a lansa acest subiect în arena politică nu este un secret. Unii o spun în culise, alÅ£ii în presă. În perspectiva alegerilor din 2022, este limpede că Emmanuel Macron va avea în faţă un singur adversar, pe Marine Le Pen, lidera extremei drepte. Or, s-ar părea că pentru prima dată în istoria postbelică a FranÅ£ei candidatul extremei drepte are ÅŸanse reale de a cîÅŸtiga, motivul principal fiind acela că le vorbeÅŸe francezilor, fără complexe, despre necesitatea stopării imigraÅ£iei…
Să ne imaginăm o secundă acest scenariu: un preÅŸedinte profund antiimigraÅ£ionist într-o Franţă care de multă vreme se doreÅŸte inspiratoarea Europei… Ar însemna un nou tsunami pentru Europa (poate nu chiar de talia Brexit-ului, acesta avînd mai mult o dimensiune economică), dar cu siguranţă un tsunami cultural, o veritabilă prăbuÅŸire a unui edificiu umanist, a unui sistem de idei care reverberează de pe vremea iluminismului. Iată de ce Macron crede că este mai bine ca reflecÅ£ia asupra imigraÅ£iei să nu fie lăsată exclusiv în monopolul extremei drepte, al formaÅ£iunilor populiste ÅŸi naÅ£ionaliste. Este ca ÅŸi cum ar spune: dacă trebuie să ajungem la concluzii dureroase, de exemplu că se impune o pauză migratorie pentru ca democraÅ£ia ÅŸi identitatea europeană să poată fi „salvate“, mai bine să o facem „noi“ decît „ei“.
