O mare parte din dezbaterea privind ce trebuie făcut în Orientul Mijlociu tinde să-i asmută pe realiști împotriva idealiștilor. Bahrain e un caz clasic, la fel și Arabia Saudită, și Egiptul: îndemnurile ca Statele Unite și alte țări cu interese și influență în regiune să ia atitudine pentru democrație și drepturile omului contrazic preocupările ca interesele privind securitatea națională să nu sufere dacă regimurile autoritare prooccidentale vor fi alungate. Strategii europeni și americani încearcă de multe ori să facă imposibilul printr-o politică a compromisului, care este inconsecventă și nu satisface pe nimeni.
Siria oferă un contrast evident cu acest model, în sensul că, aici, interesele strategice și umanitare coincid. Multe guverne consideră că e strategic să alunge un regim care e aliat cu Iranul și Hezbollah-ul. Și din punct de vedere umanitar se dorește să fie curmat un regim care și-a ucis 15.000 – dacă nu mai mulți – dintre propriii cetățeni.
O intervenție armată ar fi, însă, o acțiune de proporții, una care ar necesita nu doar putere aeriană considerabilă (avînd în vedere rețeaua de apărare aeriană extinsă a Siriei), dar și forțe la sol, ținînd seama de cel puțin cele două divizii capabile, care mai sînt de partea președintelui Basher-al-Assad. Structura sectară a societății siriene e departe de a garanta că prezența trupelor din alte țări va fi una prelungită și semnificativă. O alternativă la intervenția militară directă ar fi furnizarea de arme și alte forme de sprijin, opoziției. Ceea ce deja se întîmplă. Să ajuți populația să se apere e de la sine înțeles. Dar înarmarea opoziției nu e lipsită de inconveniente. Riscă să alimenteze un război civil și să-i încurajeze pe loialiștii regimului să se pregătească pentru acest lucru. Mai mult de atît, armele furnizate pentru lupta împotriva regimului vor fi folosite de facțiuni pentru a se război una împotriva alteia, dacă și cînd regimul va fi înlăturat, făcînd ca ce va urma după toate acestea să fie și mai violent.
Dar intervenția nu trebuie să fie una armată sau cu arme. Lumea poate face mai mult de atît pentru a înlătura regimul Assad.
Pentru început, pot fi crescute sancțiunile economice. Regula de bază ar trebui să stipuleze ca Siria să fie supusă unor sancțiuni la fel de severe ca cele aplicate Iranului. Sectoarele bancare și energetice ale acesteia trebuie evaluate în totalitate.
Elitele siriene, care încă mai sprijină regimul, ar trebui să plătească un preț suplimentar. Tăierea zborurilor din și în Siria va crește nemulțumirea printre cei care vizitează în mod regulat Parisul, Londra sau alte capitale occidentale. De asemenea, guvernele arabe nemulțumite de situația din Siria pot face mai mult ca să aducă schimbarea. Ar putea suspenda toate legăturile cu aceasta și ar putea diminua relațiile diplomatice și comerciale cu Rusia, cel mai important susținător extern al regimului, pînă cînd Kremlinul și-ar schimba politica. În plus, misiunea diplomatică condusă de fostul secretar ONU Kofi Annan, aflată sub auspiciile ONU, trebuie schimbată în mod fundamental. Timpul pentru a face un compromis cu regimul lui Assad, fiind de acord cu reforme care ar satisface opoziția, a trecut (dacă a existat vreodată). Scopul diplomației este să găsească o ieșire pentru Assad și cercul său, și o soluție pentru a se trece la o ordine politică reprezentativă, bazată pe domnia legii.
Deja vedem cum unii dintre cei apropiați de Assad părăsesc ceea ce consideră, pe bună dreptate, o corabie care se scufundă. Una din modalitățile de a accelera această tendință este ca acuzațiile pentru crime de război să fie prevăzute pentru o anumită dată, 15 august, de pildă, pentru toți oficialii seniori care fac parte din guvern și sînt asociați cu Campania împotriva poporului sirian. Identificarea acestor indivizi ar focaliza populația din Damasc.
Dezertările vor crește dacă opoziția siriană va demonstra că alternativa la regimul lui Assad este una cu adevărat deschisă și cuprinzătoare. Minoritatea alawiților se tem că vor împărtăși soarta sunniților din Irakul post-Saddam. Singura cale de a-i liniști (și de a-i încuraja să treacă în tabăra adversă) este o opoziție care să devină cu adevărat națională și adecvată tuturor sirienilor. Guvernele occidentale trebuie să lucreze mai îndeaproape cu opoziția divizată și neexperimentată, dacă vor ca această cerință să fie îndeplinită.
Pe scurt, criza din Siria îndreptățește intervenția externă, dar mai curînd cu alte unelte decît armele. Ceea ce ne lipsește este o abordare care să grăbească demisia regimului Assad și să crească șansele ca ceea ce va veni după să nu fie o orgie de răzbunări, violență, și haos. Mizele umane și strategice cer acest lucru.
Richard N. Haass, fost director al Planificării Politicilor în US State Department, este președintele Consiliului pentru Relații Externe.
Copyright: Project Syndicate, 2012
www.project-syndicate.org
traducere de Iaromira POPOVICI
Foto: wikimedia commons
