Istoria curge rareori lin, fără obstacole. Ea tinde să fie punctată de schimbări şi evenimente bruşte – războaie, asasinate, revoluţii – ale căror repercusiuni sînt simţite vreme îndelungată.

La 31 de ani după revoluţia care l-a înlăturat pe şah şi a adus guvernarea islamică în Iran, ne aflăm la una dintre răscrucile istoriei. Încă nu ştim gradul, direcţia sau ritmul schimbării. Ce ştim cu siguranţă este că natura schimbărilor care au loc acum în această ţară va afecta nu doar Iranul, ci întregul Orient Mijlociu, şi nu numai.

Un posibil viitor iranian ar putea fi o extensie a ceea ce deja există, adică un stat guvernat de clerici conservatori şi o Gardă Revoluţionară agresivă, aceasta din urmă dobîndind o putere tot mai mare. În această situaţie, regimul iranian va continua să reprime cu brutalitate disidenţa internă, să se amestece în afacerile interne ale Irakului şi Afganistanului, să ofere arme şi fonduri Hezbollah-ului şi Hamas-ului şi, chiar mai îngrijorător, să purceadă la fabricarea unui anumit număr de arme nucleare şi să găsească mijloace să le folosească.

Primejdia unui viitor de acest tip ar pune comunitatea internaţională în faţa unei alegeri decisive: sau să se obişnuiască cu ideea unui Iran care poate asambla şi poseda tehnică nucleară, sau să lanseze un atac militar preventiv menit să distrugă programul nuclear iranian.

Perspectiva unui Iran înarmat nuclear ar tenta cu siguranţă cîteva dintre statele musulmane sunnite importante (Turcia, Egiptul şi Arabia Saudită îţi vin imediat în minte) să conceapă planuri rapide de a achiziţiona sau produce propriul arsenal nuclear. Un Orient Mijlociu care să cuprindă atîtea state înarmate nuclear ar fi o cale sigură către dezastru. Un atac militar al SUA, Israelului sau amîndurora asupra instalaţiilor nucleare iraniene reprezintă o altă posibilitate. Unul dintre rezultatele previzibile ar fi o contraofensivă iraniană asupra personalului şi intereselor americane din Irak şi Afganistan şi, prin intermediul Hamas şi Hezbollah, asupra Israelului şi nu numai. Iranul ar putea contraataca şi prin crearea de probleme în comerţul cu petrol, declanşînd astfel o creştere accelerată a preţului petrolului, o lovitură în plus dată unei Americi şi unei lumi în plină luptă cu recesiunea economică.

Pe de altă parte însă, dacă un atac militar preventiv ar putea încetini eforturile belicoase ale Iranului, el nu ar putea opri la nesfîrşit încercările regimului de a-şi dezvolta arsenalul nuclear şi, pe deasupra, ar crea condiţii şi mai dure pentru opozanţii interni ai puterii. Dar, în ciuda acestor potenţiale efecte negative, atacul militar asupra instalaţiilor nucleare va rămîne şi trebuie să rămînă o opţiune, avînd în vedere enormul cost strategic al unui Iran înarmat nuclear.

Pentru a evita atît îngrijorătoarea perspectivă a unui Iran cu arsenal nuclear, cît şi pe aceea a unui atac militar asupra lui, s-au reunit cele cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU şi Germania. Ele au început negocieri care urmăresc limitarea programului nuclear al Iranului şi plasarea acestuia sub supraveghere internaţională. Rusia şi China, care susţin că programul nuclear iranian nu reprezintă o urgenţă pe agenda comunităţii internaţionale, sînt acum constrînse să sprijine aplicarea de sancţiuni noi, mai aspre, asupra Guvernului de la Teheran. Dar după cum ne demonstrează istoria, sancţiunile dure nu sînt suficiente pentru a obliga guvernanţii iranieni să negocieze constructiv şi să accepte limite raţionale asupra programelor nucleare ale ţării. Toate aceste consideraţii duc la necesitatea unei alte perspective asupra viitorului iranian: o conducere politică mai moderată atît în interior, cît şi în relaţiile externe, şi care renunţă la dezvoltarea unui program nuclear sau la planurile de înarmare asemănătoare.

Pe lîngă faptul că ar asigura o viaţă mai bună pentru 70 de milioane de iranieni, schimbarea politică ar slăbi Hamas şi Hezbollah, întărind astfel poziţia moderaţilor în Cisiordania şi Gaza şi îmbunătăţind perspectivele de pace între Israel şi palestinieni. Un islam mai moderat în regiune ar putea determina Turcia să-şi reconsidere recenta răcire a relaţiilor cu Occidentul, iar Siria ar putea să-şi regîndească orientarea în politica externă, ceea ce ar crea o reală oportunitate pentru un acord de pace între Israel şi Damasc. Posibilitatea ca Irakul să devină o ţară de succes, paşnică în interior şi faţă de vecini, ar creşte şi ea. Se întîmplă rar în istorie ca drumuri atît de diferite, dar fiecare dintre ele plauzibil, să aibă acelaşi punct de plecare. Însă nu e deloc greu să ne dăm seama care dintre ele e cel preferabil.


De aceea e nevoie de măsuri suplimentare care să încurajeze schimbarea ce ar putea aduce la putere un guvern iranian pregătit să trăiască în pace cu propriii cetăţeni şi cu vecinii. Aceste măsuri ar include sprijinirea opoziţiei iraniene şi accesul disidenţilor la Internet, sancţiuni suplimentare asupra Gărzii Revoluţionare şi sprijinul internaţional deschis faţă de drepurile politice şi legale ale poporului iranian. Unele guverne şi persoane s-ar putea să se opună acestor sugestii, crezînd că o intervenţie de acest fel ar constitui un amestec făţiş în treburile interne ale Iranului. Dar în lumea globalizată de astăzi, ceea ce se întîmplă în Iran nu mai este doar treaba Iranului. Guvernul de la Teheran are dreptul la producerea de energie nucleară pentru electricitate, dar nu pentru arme nucleare. De asemenea, are obligaţii faţă de vecinii săi, faţă de comunitatea internaţională (inclusiv obligaţia de a nu sprijini terorismul) şi faţă de propriii cetăţeni. Lumea n-ar trebui să fie nepăsătoare dacă aceste cerinţe nu sînt îndeplinite.

Richard N. Haass, fost director în cadrul Departamentului de Stat al SUA, este în prezent preşedinte al Consiliului Relaţiilor Externe.
traducere de Mădălina ŞCHIOPU
Copyright: Project Syndicate, 2010.
www.project-syndicate.org