Dacă e o lecție care se poate reține din recenta lovitură de stat din Myanmar, atunci aceasta e aceea care spune că există limite ale compromisului politic.

Cinci ani a durat simulacrul democratic în care laureata premiului Nobel pentru pace Aung San Suu Kyi a împărțit puterea cu junta militară care anterior condusese țara aproape o jumătate de secol. Cinci ani în care figura de semimartir fragil a doamnei Suu Kyi a trecut în imaginarul occidental de la statutul de eroină la cel de complice al uneia dintre marile tragedii contemporane. E vorba despre masacrul și alungarea membrilor Rohingya, o minoritate etnică și religioasă în Myanmarul majoritar budist. Rohingya dețin nefericitul record de a fi adesea catalogați drept unul dintre cele mai persecutate grupuri minoritare ale lumii.

Pentru a înțelege dimensiunile tragediei acoperite de tăcerea icoanei democrației asiatice, nu e nevoie decît foarte multe argumente. Erau 1,7 milioane de Rohingya în Myanmar în urmă cu patru ani. Acum mai sint doar jumătate. Restul au fugit în țările vecine sau în state care au acceptat să le ofere azil, au fost uciși sau li s-a pierdut pur și simplu urma prin pădurile birmaneze. 

În astfel de condiții este ușor de bănuit stînjeneala comunității internaționale atunci cînd Aung San Suu Kyi a devenit la rîndu-i victima generalilor. Sigur, venerabila doamnă de 75 de ani, fiică a unui general la rîndul ei, nu a fost alergată cu mitraliera prin junglă, nu i-a incendiat nimeni casa, ci a primit doar domiciliu forțat.

Nici măcar nu e un scenariu nou. Suu Kyi a mai cîștigat alegeri. În 1990. Atunci nu i s-a permis nici măcar să împartă puterea. I s-a refuzat cu totul și a sfîrșit, știți deja, în arest la domiciliu.

Guvernele și organizațiile internaționale au emis zgomotele obișnuite în astfel de cazuri. La Casa Albă, președintele Biden a invocat posibilitatea de a reinstitui sancțiunile la care se renunțase atunci cînd Myanmar începuse să simuleze democrația. Consiliul de Securitate al ONU a anunțat că va discuta situația în plen. De prin mai multe părți ale globului s-au făcut auzite condamnări, expresii ferme de dezamăgire și alte eufemisme.

Strict tehnic, toate acestea au o justificare. Liga pentru Democrație, partidul lui Suu Kyi, a înregistrat o victorie zdrobitoare la ultimele alegeri. Principala victimă a acelui scrutin a fost partidul-marionetă al generalilor. Supărați, militarii au început să vorbească despre fraude și au avertizat că nu vor permite întrunirea noului Parlament și validarea rezultatelor. Prompt, au făcut chiar asta. Rapiditatea cu care au acționat (mii de activiști și membri ai Ligii pentru Democrație  arestați în cîteva ore, fără să existe aproape nici o rezistență) e uimitoare chiar și pentru standardele unei dictaturi probate de-a lungul multor zeci de ani. Dreptul de a alege și cel de a fi ales au fost anulate în Myanmar. Tăcerea comunității internaționale nu ar fi putut fi justificată.

Dar dincolo de exerciții de retorică a indignării, e vizibil faptul că nimeni nu speră la nimic bun. Dezamăgirea provocată de doamna Suu Kyi, care a preferat compania generalilor într-un soi de mariaj politic bizar, ieșit dintr-un calcul ratat, e greu de înlocuit cu entuziasm pentru cauza ei și, mai larg, a democrației în fosta Birmanie. Atunci cînd a fost întrebată despre masacrarea populației Rohingya, Aung San Suu Kyi a refuzat să le pronunțe numele într-un gest crud de negare a identității. Cînd întrebările au devenit insistente, a precizat că poziția ei publică e mai degrabă a unui politician, nu a unui activist pentru drepturile omului. Unul nu foarte talentat, s-ar putea spune acum, cînd a pierdut puterea, prietenii internaționali și libertatea.

Pentru a scăpa de dictatură, Liga pentru Democrație și liderul ei au ales să colaboreze cu foștii temniceri. Ceea ce a rezultat de aici au fost cîștiguri efemere pentru primii și legitimare și protecție pentru cei din urmă, care au putut astfel să își continue liniștiți exercițiul puterii fără a se mai teme de privirea comunității internaționale. Cîteva masacre mai tîrziu, forțele democratice din Myanmar sînt izolate, neputincioase și din nou cu ochii spre exterior.

Condițiile din afara țării le sînt mai puțin favorabile decît în alte dăți, însă. China vecină, întotdeauna prietenoasă cu regimurile autoritare, e aproape o superputere azi. În același timp, Occidentul are prea puțină lățime de bandă pentru a se preocupa serios de starea democrației din state care n-au avut niciodată exercițiul ei.

Șansa Myanmarului stătea în claritatea morală a liderilor săi democratici. Însă așa ceva n-a existat. Ce se poate învăța de aici e că dintr-o democrație nu poți construi doar părțile convenabile. Compromisul e util, dar nu cînd e vorba de crime.

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.