Colegul meu Papurel Baltăseacă, profesor de teorie critică, și-a construit, de-a lungul timpului, o oarecare faimă din faptul că era solicitat de jurnale academice, de la noi și de aiurea, să colaboreze în calitate de reviewer, adică de evaluator specializat al calității articolelor propuse spre publicare. Papurel făcea, extrem de consecvent, ceea ce, în lumea universitară, se numește activitate de peer review. În toiul pandemiei însă, a început să circule zvonul că, după ani de colaborare, jurnalele care avuseseră contracte cu profesorul Baltăseacă renunțaseră subit la serviciile lui. Ce se întîmplase? Nu am îndrăznit să-l sun direct pe Papurel pentru a-mi potoli curiozitatea bolnăvicioasă. L-am apelat pe celălalt titular al complicatului curs de teorie critică, pe profesorul Esoteriu Șlehtan, care, vechi concurent al lui Baltăseacă, știa, neîndoios, amănunte picante. Nu m-am înșelat. Cu voluptate nedisimulată, Esoteriu mi-a povestit totul amănunțit: „He, he, he, bătrîne, Psihopățel-Papurel și-a dat, în sfîrșit, arama pe față. Pe mine nu m-a fraierit niciodată. I-am sesizat demența din primii ani de coexistență la Catedră, dar voi, ăilalții, nu și nu. Că Baltăseacă e un savant fără pereche, că Baltăseacă e un erudit clasic, că Baltăseacă e un geniu ce trebuie susținut și propulsat. Și așa mai departe. Veți afla voi acum ce propulsare a primit! Pe scurt, deprimat de izolarea din perioada carantinei, Păpurică al nostru s-a cufundat în filozofii orientale, cu care cocheta, de altfel, de ceva vreme. Cică să se regăsească, i-a zis neveste-sii (în mod evident, îngrijorată). Pentru culoare locală pesemne, Nebunică se răsese pe cap și purta, în permanență, un cearșaf portocaliu drept îmbrăcăminte, precum anahoreții tibetani. În plus, mînca, se pare, cînd un bob de mei, cînd unul de orez, pe zi. Aici trebuie să intervin cu o explicație. Există o controversă printre istorici – dacă Buddha ar fi halit un grăunte de mei per giorno sau, în realitate, unul de orez? Pentru a nu-și distruge karma cu polemici, Brahma Baltăseacă a decis să le alterneze pe cele două, spre disperarea aceleiași soții care alerga după mei, pe la magazinele de păsări, cu declarația de circulație pe proprie răspundere în poșetă…
Treaba s-a înrăutățit. Tembeluță – care, sub presiunea regimului, a ajuns de vreo 33-34 de kile – încerca să leviteze. Exasperat că, în ciuda concentrării, din poziția lotus nu se ridica nici măcar un centimetru de la podea, s-a apucat să sară de pe canapele și de pe mese, forțîndu-se să plutească prin aer, aidoma călugărilor Shaolin. Nu și-a rupt nimic, întrucît devenise prea pirpiriu ca să-și mai pună oasele în pericol, dar îți dai seama ce trăia sărmana doamnă Baltăseacă! Cînd îi era lumea mai dragă, hop, un liliac portocaliu zbura prin casă, lovindu-se de toți pereții. Ciudat rămîne faptul că, în condițiile date, Papurel nu a renunțat la munca de peer reviewer. Continua să facă evaluări ale articolelor primite de la reviste. Ce să vezi, însă? În loc să se ocupe de specificul teoretic și critic al textelor, dumnealui făcea observații orientaliste. Mai precis, analizelor asupra lui Barthes, Derrida, de Man ori Foucault el le inocula cîte o mantra revelatoare. Unei prezentări a deconstructivismului, de pildă, Baltăseacă i-ar fi pus următorul comentariu: Cînd intri, tu în fond ieși; și invers. Pe marginea teoriei morții autorului (dintr-un text), Demențică ar fi precizat: Fericirea este o alegere, nu o stare; alege deci să fii fericit! Într-un studiu despre identitatea de gen, Păpuraș-Coconaș ar fi introdus constatarea: Lucrurile nu mi se întîmplă mie, ele doar se întîmplă. Cogitațiunea asta i-a și grăbit deznodămîntul. Au sărit imediat progresiștii că Baltăseacă ar avea ceva cu genul fluid. În consecință, corecte politic, toate jurnalele l-au concediat. Soția nu a mai rezistat. L-a chemat de urgență pe fiul lor, medic veterinar, pentru a lua măsuri. Cînd a venit omul la casa părinților, surpriză! Papurel reușise, finalmente, să zboare. Plana prin casă fericit, de ziceai că-i Aladdin pe covorul fermecat. Și mama, și fiul s-au îngrozit. Tînărul doctor de animăluțe a decis să-l tranchilizeze, pentru a-l transporta la Spitalul de Psihiatrie. Fiind spațiu închis, nu a folosit pușca de sedare a urșilor, din dotare. Și-a confecționat o sarbacană – țeava aia prin care un ninja suflă săgeți otrăvite în inamici. Băiatul nu avea obișnuința instrumentului și, prima dată, a aspirat injecția cu sedativ, viguros, în propria-i buză.
A dormit amărîtul cam trei ore. A doua oară, a nimerit-o pe doamna Baltăseacă (Papurel deja zbura prea repede și nu putea fi țintit ușor). După ore întregi de adormiri și treziri, au reușit să înfigă un ac și în dosul slab al lui Brahma. S-a prăbușit Sburătorul ca un spic de grîu secerat. L-au dus direct la Furioși, dar acolo, vai, nu mai aveau locuri. Prin urmare, forțați de împrejurări, l-au internat la Spitalul Veterinar. Secția Aviară”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.
