Deși n-am avut niciodată o relație prea bună cu Bucureștiul, în ultimă vreme, de cînd drumurile mele au devenit foarte scurte și stricte, în general cu mașina prin geamul căreia am văzut străzile pustii, mă încearcă o senzație ciudată – mi-e dor de orașul în care locuiesc. Desigur, nu mi-e dor de întreg orașul în ansamblul său, de aglomerație și de traumele mărunte cu care mă alegeam la aproape fiecare ieșire în „exterior”, ci de anumite locuri care îi aparțin. În primul rînd, mi-e dor de centrul orașului, așa cum era el înainte de pandemie... cu oameni, pentru că orice oraș înseamnă în primul rînd oamenii lui și-mi dau seama acum că oamenii, care „populau” uneori doar pentru cîteva ore centrul, veneau în plimbare sau cu treburi din prin cartiere, aveau ceva al lor, un aer comun, parcă o distincție. Mi-e dor de seara aceea albastră și caldă de sfîrșit de mai de acum un an cînd am stat aproape două ore cu mama, la o masă așezată de-a dreptul pe trotuar, la berăria „Gambrinus”, și ne-am uitat numai la oameni – ea, cu curiozitatea omului care s-a mutat, la pensie, într-un orășel de provincie unde după lăsarea întunericului nu mai întîlnești pe nimeni pe stradă, eu după două luni petrecute la țară, undeva în Ardeal, și am ajuns amîndouă la concluzia că am fi putut la fel de bine să fim undeva la Viena sau la Paris, auzeam vorbindu-se mai multe limbi, printre care engleza aia standard, funcționărească și utilă a Uniunii Europene, o engleză de baltă pe care o vorbesc la fel de prost atît polonezii, cît și spaniolii, am văzut tineri arabi bogați, la braț cu escorte, păziți de cîte un bodyguard de la o distanță de doi metri, ca peste tot în lume, asiatici și negri, hipsteri și adolescenți care se hăhăiau în grupuri ce ocupau tot trotuarul, oameni în vîrstă îmbrăcați elegant care poate veneau de la teatru, de la Național, cucoane care lăsau în urma lor o dîră de parfum greu care-l acoperea pe cel de tei al străzii. Cît de viu e orașul nostru, cît de cosmopolit! – ne-am zis zîmbind una alteia, apoi am traversat strada ca să luăm troleul spre casă din față de la Mc, înăuntru era vînzoleală, în stradă se revărsa o lumină caldă, plăcută, ne-am dat seama că a cam trecut deja ora ultimului troleu, era deja unsprezece și jumătate, totuși am continuat să așteptăm fără nici o grabă – că poate cine știe? –, să ne bucurăm de seara albastră care încheia o zi plină la Tîrgul de Carte (acest reper al începutului de vară care anul acesta a dispărut, a fost postponed, cum se zice mai nou și aici e o altă problemă, în 2020 nu mai avem repere, nici culturale, nici personale, nimic – mîine, de pildă, e ziua lui taică-miu, aproape că nici nu mai contează). Mi-e dor desigur și de Bookfest și de senzația de normalitate cu care plecam de fiecare dată de acolo, senzația că trăim totuși într-o lume civilizată care se poate compara cu alte lumi civilizate și de micul sentiment de triumf al scriitorului care își întîlnește cititorii – anul ăsta, fără Bookfest, parcă nu-mi mai găsesc nici un rost.

Mi-e dor de Herăstrău și să înconjur lacul alături de alți oameni care înconjoară lacul, unii fac jogging, alții sînt pe biciclete, alții își plimbă cîinii, desigur pînă în Herăstrău aș putea să dau o fugă și acum, aș inventa ceva pentru declarația pe propria răspundere, însă n-ar fi deloc același lucru, aleea mea preferată, cea cu capetele fondatorilor UE, n-ar mai fi plină ochi, nu s-ar mai vinde acolo moriști, floricele, baloane și alte fleacuri, n-ar mai trebui să ocolești cupluri pubere de îndrăgostiți lungite în iarbă, admirînd lacul, cînd mă voi întoarce în Herăstrău va fi deja vară și zăduf, voi privi lacul și voi visa numai la marea de care probabil că nu vom avea parte anul ăsta.

Mi-e dor de Casa Universitarilor, pe la prînz, încremenită în timp, cu mese lungi pline de oameni din aceeași generație, mereu sărbătorind cîte ceva, 50 de ani de la terminarea liceului, 40 de la terminarea facultății, clinchetul reconfortant de pahare care se ciocnesc, același vin „socialist” pe masă, o Grasă sau poate o Fetească de Jidvei, aceeași ceafă clasică cu cartofi prăjiți, chelnerițele mămoase îmbrăcate regulamentar în alb și negru – „Vă mai aduc niște pîinică?”, „Vreți și ardei la ciorbiță?” –, clătite cu dulceață, de undeva din apropiere se aude cucul, e un alt început promițător de vară, să ne desfătăm, să luăm un prînz tihnit, alături de oameni, înconjurați de oameni. Mi-e dor și de COȘ (Casa Oamenilor de Știință), care e din același film, cu grădina sa fabuloasă, mereu mi s-a părut o oază într-un oraș pîrjolit, după un șpriț subțire cu prietenii, fiecare se îndreaptă spre casă cînd umbrele serii încep să se lase peste oraș, travesez piața Lahovari spre Spitalul de Ochi, renunț să iau autobuzul de la Madgearu și o iau pe jos pe bulevardul Dacia, cu un mic ocol prin parcul Ioanid, niciodată nu mă pot abține să intru în parc măcar pentru cîteva minute, eventual să fumez o țigară pe o bancă, sub copacii ăia umbroși ca un acoperiș, cu glasuri de copii pe fundal, apoi mai departe pe Dacia, uitîndu-mă la case și imaginîndu-mi oamenii care locuiesc în fiecare, pînă cînd ajung în mahalaua mea jupuită, plină de zoaie, de clanuri, de frecat menta pe la porți. Mi-e dor de plimbările pe străduțele „din spate” – pe Toamnei, Salcîmilor, Silvestru, aceleași străduțe despre care tot am povestit și pe care și acum le-aș putea lua la pas, desigur, dar din nou n-ar mai fi același lucru fără scurtele opriri în locurile noastre preferate, fără o bere în curtea de la Gașca Veche sau de la E Varză, fără bucuria de a descoperi o cîrciumă sau o terasă nouă – Asta cînd s-o fi deschis? Hai să vedem cum o fi! –, fără cinele de la Terasa Florilor, un local popular veșnic plin, cu damf de mici și de cîrnați la grătar, ai noroc dacă găsești o masă liberă, te întîlnești aici cu tot cartierul care se uită la meci, chiar și cu securiștii din ultimul bloc în care am locuit și care mă supravegheau prin vizorul ușii, merită și ei un mic, o pauză, o șuetă.

Și apropo de mici, desigur că mi-e dor, mi-e dor de micii din Obor, de acei mici care erau doar un pretext pentru a mai atîrna prin piață, pentru a nu te duce acasă, pentru a împărți masa șuie cu străini, cu necunoscuți, și parcă ar mai merge o bere la ora închiderii, atunci cînd tipul veșnic beat începe să măture cartoanele mînjite cu muștar de pe jos și boscorodește ceva, în legea lui, ultimul mic pe care n-ai mai putut să-l mănînci se sleiește pe masă, peștele din hală se împute în sacoșă, dar tot nu-ți vine să pleci. Din cîte știu, la mici e deschis și poți să-ți iei pentru acasă, la pachet, ți-i dă cu grijă și cu mănuși, dar e oare același lucru?

Probabil că treptat, anul ăsta sau peste un an sau peste doi, voi reveni în toate aceste locuri, voi bea bere rece la halbă fără să tresar la cea mai mică usturime în gît și voi mînca mici, trăgînd cu urechea la ce vorbesc oamenii din jur, principala mea sursă de inspirație în tot ceea ce scriu. Da, lucrurile vor reveni la normal, cum se zice. Și da, nu-mi va mai fi dor de nimic.