O fantomă bîntuie prin lume: fantoma nesațului. Realitatea zilelor noastre e mult dincolo de orice parafrază la Marx și Engels, dincolo de orice orice formulă a lui Veblen, legată de „consumul ostentativ”. Nu mai vorbim doar despre o clasă socială care se scaldă în obscenitatea bogăției și a huzurului (deși ea există, bine-mersi). Vorbim despre „masele largi” de data asta, oricît de sinistru ar suna această sintagmă și oricîte amintiri neplăcute ar trezi. E vorba despre noi, cetățenii tipici. Despre o majoritate covîrșitoare, care nu se mai satură cu nimic, indiferent ce și cît ar primi. Și aici nu e vorba doar despre mîncare, despre supraviețuire. Fantoma care bîntuie e una a nesațului față de absolut orice. A unei flăcări nestinse care alimentează o insatisfacție continuă, o neliniște atotstăpînitoare, o dorință imensă, fără chip și fără nume. Dar care trimite în toate direcțiile, fără oprire, două imbolduri devenite obsesii: „mai mult” și „mai repede”.

E ca și cînd am vrea să concurăm, cumva, cu telefoanele inteligente pe care le purtăm în buzunare, în genți, în poșete. Viteza cu care acestea devin și mai inteligente, și mai rapide, de la o generație la alta a produsului, ne face să fim, într-un fel, invidioși pe aceste dispozitive de care ne folosim zilnic. Evident, nu e un gînd concret, limpede. E o mîncărime interioară, un zbucium nedeslușit, o întărîtare lipsită de o țintă precisă spre care să se reverse. Cu cît e mai performantă tehnologia care ne înconjoară, cu atît mai mare devine, fără să ne dăm seama, disconfortul interior. Începem să vedem orice tip de vulnerabilitate, orice caracteristică profund umană, ca pe o slăbiciune a „produsului” superperformant care ar trebui să fim. Și extindem starea asta asupra copiilor noștri. I-am vrea lipsiți de absolut orice cusur, cît de mic ar fi el, lipsiți de toate „slăbiciunile umane”. Ne-am dori ca ei să fie produsele perfecte ale unei lumi noi, care e o industrie. Un spațiu unde nu mai e de joacă. E competiție. Și ne-am dori ca odraslele noastre să intre în această întrecere ca niște roboți perfecți, produse fără nici un punct slab, gladiatorii moderni desăvîrșiți, care să răzbune în arena vieții înfrîngerile suferite, cîndva, de noi. Sau, dimpotrivă, să continue fără abatere seriile noastre de victorii.

Nesațul e în orice. În încrîncenarea (nu în seninătatea!) cu care credem că „ne-am depășit limitele”, atunci cînd realizăm orice „performanță” care ne-a scos din „zona de confort”. În nevoia de a auzi discursuri mobilizatoare, de pe margine, cîtă vreme ne simțim atleți în cursa vieții, participanți într-o competiție care trebuie cîștigată cu orice chip, în „formatul” care ni se propune. Sau impune. Oricum, nu mai contează. În felul în care ne petrecem timpul liber, care trebuie să fie „quality time”, altminteri n-avem nici o șansă să fim buni competitori în cursa care ne așteaptă la capătul pauzei de odihnă. Pentru că pauza de odihnă a devenit un soi de cantonament în care ne pregătim temeinic tot pentru competiție. Avem bareme clare de fericire a momentului, de „încărcare a bateriilor”, de „aventură și experiență”. Odată atinse baremele, se comunică din greu în rețeaua socială, în așa fel încît competitorii să afle, să fie avertizați din timp că au de a face cu ființe încărcate cu energie, gata să se alinieze din nou la start. Nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Viața devine un scenariu la forma căruia se lucrează continuu, cu nesaț, cu îndîrjire, cu atenție la orice detaliu nou apărut pe piață, în așa fel încît totul să arate perfect. Iar cînd arată perfect, își face apariția teama că, totuși, s-ar putea să fi scăpat ceva, iar alții să fi valorificat cumva ceva-ul ăla.

E un nesaț în a-i urî de moarte și a-i disprețui pe cei care nu sînt de aceeași părere, cei care nu au aceleași convingeri ca noi. Deși nu ne dăm seama, ne deplasăm în mare viteză spre niște forme de tribalism pe care le credeam depășite de foarte multă vreme. Pe de altă parte, ne bîntuie și un nesaț de nepotolit în a estompa absolut orice diferență, în încercarea de a crea un model universal de ființă care funcționează absolut pentru toată lumea. E un nesaț nebun în a asculta la nesfîrșit prelegeri inspiraționale orientate doar în direcția în care ți se spune exact ceea ce-ți dorești să auzi. În așa fel încît să fii cît mai mobilizat, cît mai motivat, pentru competiția continuă în care te găsești. Altminteri, cu cît ți se spune că, „de fapt, ești în competiție doar cu tine însuți“, cu atît te simți mai puțin vinovat de resentimentele și de ura pe care le nutrești în mod cît se poate de evident față de alții. E un nesaț al supradimensionării, al „gînditului îndrăzneț”, al „think big”, al „creativității”, al „dezvoltării personale”, al devenirii „ca ființă pe deplin asumată” indiferent ce-ar însemna toate astea în realitate.

Uneori, imaginea lumii noastre arată ca o scenă dintr-un soi de film științifico-fantastic, cu care am început să ne obișnuim. Pe de o parte, mai în glumă, mai în serios, acceptăm în anumite momente că trăim într-un fel de Matrix. Pe de altă parte, nu ne dăm seama că am putea arăta exact ca lumile din filme pe care le găsim uneori ridicole. Acelea în care personajele venite de prin alte galaxii sînt primitive, crude, barbare. Dar, în mod paradoxal, sînt dotate cu o tehnologie extrem de avansată. E o chestiune care intră în conflict profund cu felul nostru de a înțelege lucrurile acum. În zilele astea, cînd avem senzația că tehnologia ne face mai buni, mai avansați, mai oameni. Azi, cînd nesațul de a face absolut orice, cît mai eficient și cu cît mai mare viteză, ne poartă pe aripile certitudinii că orice progres, al oricărei tehnologii, e și o garanție a evoluției speciei noastre, pe calea descoperirii valorilor umane.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.