Dimpotrivă. Un profesionist îşi duce adesea organismul la limită, zonă în care trupul său e mai vulnerabil decît al unei persoane obişnuite, aşa cum extenuarea, fie ea cauzată de munca de birou, predispune la viroze. Pacientul numărul 1 în Italia, cel care şi-a infectat soţia însărcinată, apoi o sumă de medici, este un maratonist de 38 de ani. Pînă de curînd a stat între viaţă şi moarte, ceea ce se spune că e caracteristic doar celor de peste 70 de ani. Numai că, mi-a relatat o prietenă, s-a aflat că el tocmai participase la două curse, starea corpului după astfel de încercări fiind echivalentă cu aceea de după un infarct. Nu-i deci de mirare că mulţi fotbalişti s-au îmbolnăvit înainte de a se trage cortina peste sport.

În afară de fragilizarea trupului mai e caracteristica unei expuneri – strîngeri de mînă şi îmbrăţişări cu coechipieri, sudoare amestecată în contactele din timpul meciurilor, zone mixte, public – mai mari decît ale multor alte categorii profesionale. Sportul de performanţă e o frumoasă tichie de mărgăritar a unei lumi răsfăţate, învăţate cu pacea, prosperitatea, frivolitatea, artisticărelile, nevoia de adversitate necontondentă, uriaşe pasiuni rizibile din unghi istoric. Acum însă e timpul unei căşti de oţel. Umanitatea, cel puţin majoritatea ei care nu trăieşte în zone de conflict sau de foamete, s-a dat într-un leagăn fabulos şi a sfîrşit prin a adormi în el, construindu-şi, în visul său parfumat, conflagraţii apocaliptice purtate între două porţi de oameni în chiloţi şi maieu. E probabil cea mai frumoasă şi decadentă epocă a noastră. Sportul însă nu ne poate salva şi sportivii nu ne pot salva de ceva ce ne ameninţă fiinţa. Într-o astfel de confruntare redevin oameni oarecare.

Lucien Petit-Breton a cîştigat Turul Franţei în 1907 şi 1908, François Faber în 1909 şi Octave Papize în 1910. Cu toţii au murit în Marele Război. Din fericire, există sacrificii mult mai mici pentru campionii de azi. Cel mai important ar fi acela de a înţelege situaţia.