Nu mai e mult pînă în primul semestru al lui 2019, cele șase luni în care România va fi de serviciu pe UE, adică va asigura președinția rotativă a Consiliului. Cîteva cifre, pentru a ne da seama despre ce vorbim: vom avea de asigurat prezidarea cîtorva sute de grupuri de lucru la care se adaugă ședințele obișnuite, adică summit-urile formale și informale, precum și ale tuturor „ministerialelor“. Ce ar însemna asta? Pe scurt, un necesar suplimentar de cam 500 de funcționari publici de elită care ar trebui să știe în amănunt dosarele în discuție: cine și cum se poziționează, care sînt grupurile de interese între țările membre, cam care sînt punctele în care se pot alcătui alianțe și din cine ar fi ele constituite, unde sînt detaliile de profundă divergență. Acești oameni ar trebui, pe lîngă limbi străine, să mai știe diplomație, tehnica negocierilor, istoricul dosarelor, amănuntele tehnice ale fiecărui caz în parte, de la „Norme de securitate privind instrumentele sanitare tăioase“ pînă la „Cotele de pescuit ale tonului cu spate vărgat“, trecînd prin dosarele „mărunte“ cum ar fi ieșirea Marii Britanii din Uniune, poziția de negociere cu Rusia privind sancțiunile, bugetul UE pentru următorul exercițiu financiar și alte asemenea „bagatele“.
Cei 500 de noi angajați ar dubla, practic, capacitatea administrativă a statului român în relațiile sale comunitare. Vă închipuiți cam despre ce efort este vorba? Oamenii ăștia trebuie găsiți pe undeva și recrutați. Că îi iei de pe băncile școlii (avantajul tinereții, dar păcatul lipsei totale de experiență), că îi găsești prin ministere (ar avea, teoretic, o minimă experiență administrativă), că îi propun partidele din pepiniere proprii (mda, ar fi și asta o soluție) sau că faci o combinație din toate aceste surse, provocările ulterioare sînt uriașe. Necesarul de pregătire profesională va trebui rezolvat cît mai repede. Va fi nevoie de cursuri de politici europene, de vizite la Bruxelles, „la fața locului“, de training pentru relații cu presa și vorbit în public. În schimbul unei posibile cariere promițătoare pentru viitor, acești oameni vor fi nevoiți să își cam ia la revedere de la viața de familie pentru aproximativ un an și jumătate (cam zece luni înainte și vreo două după semestrul „de foc“). Lor, funcționarilor de teren, ar trebui să li se adauge chiar echipa ministerială. Da, înșiși miniștrii ar trebui să treacă prin stagii speciale de pregătire. Din surse sigure, știu unde și cum s-au antrenat polonezii. Au apelat la una dintre cele mai mari și serioase firme de comunicare și lobby din Bruxelles și, timp de mai bine de șase luni înainte de președinția propriu-zisă, și-au trimis săptămînal miniștrii la „școală“, pentru a învăța direct de la sursă cum se vorbește, cum se negociază, care este hățișul decizional în instituții. Nu s-au tolerat absențele, sub nici un motiv. Fie vorba între noi, una dintre provocările administrației românești îmi pare a fi și predictibilitatea în carieră. La cît de des s-au schimbat șefii de direcții, miniștrii și secretarii de stat în ultimii ani, mi-e tare teamă de dictonul politic românesc „schimbările multe și dese, cheia marilor succese“. Excelența Sa domnul Henri Paul, ambasadorul Franței la București, amintea de curînd că țara sa, în pregătirea propriei președinții, a mers pînă acolo încît a asigurat un soi de „inamovibilitate“ pentru mia de funcționari publici implicați în respectivul efort administrativ. Cu alte cuvinte, s-a ajuns la un soi de pact bipartizan și s-a oprit, pentru o perioadă, orice plasare de personal cu motivație politică în funcțiile-cheie, necesare președinției. Om fi noi, în România, în stare de o atare înțelegere? S-ar putea. Mă gîndesc la celelalte mari consensuri naționale, cele legate de aderarea la UE sau NATO. Președinția din 2019 este apropiată ca importanță.
În cazul în care vom reuși să evităm gafele majore și dacă vom media cu onestitate dosarele mari sau mici, se cheamă că vom trece testul de maturitate într-ale politicilor Europei. Am avea șansa de a ieși din categoria juniorilor priviți cu oarece îngăduință la Bruxelles. Ceea ce nu ar fi puțin lucru.
