În august 2013, în plină criză economică, guvernul Greciei a decis să ia o decizie radicală – a desființat televiziunea publică. Argumentul era că statul nu își poate permite să susțină financiar o întreprindere cu 2.700 de angajați care nu reușea să își acopere nici măcar o parte dintre cheltuieli.
Conservatorii greci au reînființat serviciul public de televiziune două luni mai tîrziu cu doar 500 de angajați și un număr redus de programe și ore de emisie.
Genul acesta de decizie radicală poate fi uneori justificată în cazul unei companii, fie ea și a statului. E mai complicat însă atunci cînd asemenea idei se vehiculează în cazul unor organizații multinaționale de sute de ori mai complexe decît o stație TV. Însă exact asta s-a întîmplat pe 9 septembrie în Parlamentul olandez, unde tocmai se discuta o posibilă condiționare a banilor europeni de respectarea normelor privind statul de drept.
EUobserver relatează că premierul Mark Rutte a explicat la un moment dat că ajutorul financiar pentru combaterea efectelor pandemiei ar putea fi oferit în baza unor acorduri interguvernamentale – deci nu prin intermediul Comisiei Europene. Sau, s-a întrebat Rutte, „am putea oare să fondăm altă Uniune Europeană, fără Ungaria și Polonia?”.
Sigur, nu se pune deocamdată problema refondării Uniunii Europene doar pentru statele dispuse să accepte un standard democratic ridicat. Dar simplul fapt că o asemenea idee e lansată de la nivelul șefului guvernului unuia dintre statele care de-a lungul timpului au contribuit major la proiectul european e un semnal de alarmă major cu privire la viitorul blocului comunitar.
Tehnic, o astfel de idee ar fi complicat de pus în practică. Pentru ieșirea din UE, nu există cale legală alta decît cea a celebrului articol 50 folosit în cazul retragerii Marii Britanii. Construită ca o organizație de state cu valori comune, Uniunea nu are prevăzute mecanisme care să permită excluderea recalcitranților. Are instrumente pentru a seduce, îi lipsesc cele necesare aplicării unei pedepse.
Apoi, descîlcirea complicatei țesături de acorduri, circuite financiare și mecanisme birocratice la care s-a lucrat zeci de ani și a cărei complexitate e imposibil de descris ar crea un coșmar pentru toți actorii implicați, fie ei democratici sau cu tendințe autoritariste.
Cert e că derapajele unor state ca Polonia și Ungaria (pînă nu demult și România) sînt din ce în ce mai greu tolerate în unele cancelarii occidentale care încep să se întrebe de ce trebuie permanent să achite note de plată folosite pentru consolidarea unor regimuri din ce în ce mai autoritariste.
Pe de altă parte, notează EUobserver, nici varianta ridicării din umeri nu este de dorit. Pe măsură ce derapajele din Ungaria și Polonia sînt mai multe, mai dese și mai intense, legitimitatea întregii Uniuni Europene, ca pol democratic într-o lume tot mai puțin interesată de drepturi și libertăți, dispare. Mai mult chiar, subvenționînd semidictaturi ca aceea din Ungaria, UE poate ajunge, în mod paradoxal, să promoveze involuntar valori complet contradictorii cu acelea care au dus la apariția sa de la bun început.
În Polonia, de exemplu, cam o treime din populație trăiește în așa-numite „zone libere de LGBT” – un concept atît de absurd încît pare desprins dintr-o comedie. Nu există nimic legal care să legitimeze asemenea năzbîtii, însă simpla lor existență, consfințită prin declarațiile unor aleși locali conservatori, dă măsura climatului în care trăiesc toți cei care nu se conformează ideologiei dominante din Polonia.
Pe de altă parte, o izolare a Poloniei și Ungariei ar pedepsi – nedrept aș spune – milioanele de oameni din aceste țări care nu aprobă conduita propriilor guverne. Din contra chiar, fac eforturi majore să își întoarcă societățile pe drumul democrației și al statului de drept, acel drum care dă guvernelor puterea pe care o folosesc atît de neinspirat azi.
E cert că, în acest moment, falia între regimurile democratice și cele dispuse să testeze limitele toleranței la stres a Uniunii crește vizibil. Mai devreme sau mai tîrziu se va ajunge și la o decizie. Cum va arăta ea, e neclar. UE funcționează deja cu mai multe viteze din punct de vedere al integrării economice. Factorul politic a devenit important doar în ultimii ani și riscă să fie paiul care rupe spatele cămilei.
Dar, pînă cînd fanteziile ieșite din exasperarea lui Mark Rutte ar putea să devină scenarii plauzibile, cred că mult mai simplu e să ne închipuim cum ar arăta lumea fără Uniunea Europeană. Care ar fi discuțiile dintre actualele state membre, ce energii stranii ar apărea în societățile noastre și ce excentrici ne-ar conduce. Și, dată fiind recenta experiență din starea de urgență, putem merge mai departe, să ne închipuim dispariția libertății de a călători și de a munci oriunde pe continent, dispariția comerțului liber și, odată cu el, și a democrației liberale.
Cred că în felul acesta avertismentul din subtextul declarației premierului olandez devine mai clar.
