Donald Trump, președintele SUA, a decis să nu recunoască respectarea de către Iran a termenilor Planului comun de acțiune globală (JCPOA), acordul care limitează programul de înarmare nucleară al Iranului. Prin urmare, Trump a solicitat Congresului SUA să facă ceea ce în mod normal e responsabilitatea puterii executive: să elaboreze politici externe.

Chiar dacă Congresul pregătește deja sancțiuni, acestea nu vor constitui, prin ele însele, o strategie globală față de Iran. E indispensabil ca SUA și Iranul să negocieze direct o serie de probleme non-nucleare.

În momentul de față, puțini sînt cei care afirmă că Iranul încalcă obligațiile pe care le presupune acordul JCPOA. Chiar și secretarul de stat Rex Tillerson, care nu și ascunde disprețul față de Iran, nu le reproșează liderilor iranieni decît că ar încălca „spiritul“ acordului. JPCOA însă urmărește în mod clar – și cu bună știință – să îngrădească producția de arme nucleare a Iranului, și nu programul său balistic, ambițiile regionale sau animozitățile sale față de Israel.

Administrația Trump e de asemenea nemulțumită de termenele JPCOA, cu anumite dispoziții – precum limitarea strictă a cercetării și a producerii de centrifuge de îmbogățire – valabile numai timp de zece ani. Denunțarea de către Trump a acordului a alimentat dezbateri despre pertinența acestor termene, chiar dacă astfel de discuții tind să ignore faptul că Iranul a acceptat să adere la standardele Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, ceea ce include și protocoalele ei de inspecție avansată.

În orice caz, soluția pentru prevenirea unei recidive – după scadența clauzelor de caducitate ale JPCOA – ar fi mutarea Iranului în zona politicilor de bună vecinătate și menținerea unui context în care interesele sale economice să fie mai presus de ambițiile sale de a deveni o hegemonie regională. Aici intră în joc negocierile bilaterale. Unul dintre motivele pentru care JPCOA nu reglementează chestiuni non-nucleare este că mai mulți parteneri și aliați – cum ar fi China, Franța, Germania, Rusia, Anglia și Uniunea Europeană – sînt la rîndul lor implicați, și au propriile obiective și puncte de vedere.

Iar să reconciliezi așteptările și interesele contradictorii ale acestor actori cu privire la o întreagă paletă de probleme esențiale ar fi fost aproape imposibil. Cu toate acestea, negocierile bilaterale dintre America și Iran le-ar putea permite Statelor Unite să facă progrese în privința unor probleme vitale din punctul lor de vedere – și, nu mai puțin important, să înțeleagă mai bine Iranul modern.

Astfel de negocieri ar putea începe cu o lungă discuție despre interpretările contradictorii ale istoriei relației dintre cele două țări – altfel spus, despre nemulțumirile fiecăreia dintre țări față de cealaltă. Pentru Iran, un motiv de nemulțumire ar fi susținerea de către SUA a loviturii de stat din 1953 și, apoi, legăturile Americii cu șahul și cu Savak – brutala sa poliție secretă. SUA ar evoca probabil, la rîndul lor, răpirea, în 1979, a personalului ambasadei SUA de către regimul revoluționar islamic, care prindea contur în Iran și, mai recent, atacarea trupelor americane prin intermediul milițiilor șiite, în sudul Irakului.

Negocierile ar trebui de asemenea să acopere probleme de actualitate, incluzînd un tour d’horizon al zonelor fierbinți. Ce face Iranul în Yemen, Liban, Irak și, mai ales, în Siria? Cum își definește intențiile în aceste zone? Se consideră oare Iranul, după cum pretind mulți dintre arabii sunniți, un protector al arabilor șiiți? În Irak, SUA au investit masiv în înlăturarea regimului lui Saddam Hussein și în sprijinirea, apoi, a unui proces politic care a dus la formarea unui guvern condus de șiiți – un rezultat benefic, din punct de vedere iranian. Întrebarea centrală este, atunci, de ce continuă Iranul să susțină niște miliții care au subminat adeseori guvernul irakian?

Cît despre Siria, Iranul a trecut rapid de partea președintelui Bashar al-Assad. Iar susținerea de către Iran a unei administrații dominate de minoritatea alawită (sectă șiită) a slăbit în mod evident statele arabe sunnite, mai ales Arabia Saudită, care urmărește cu îngrijorare „ascensiunea șiită“, la doi pași de frontiera sa nordică. Iranul e nerealist dacă se așteaptă ca saudiții să rămînă indiferenți față de o astfel de schimbare a poziției lor geostrategice. Dar Iranul nu este singurul actor care trebuie să-și explice strategia față de Siria. SUA a aplicat la rîndul ei politici care, ca să ne exprimăm elegant, nu au vădit întotdeauna o logică imbatabilă. Este timpul ca SUA să pună cărțile pe masă. Vrea o schimbare de regim sau s-ar mulțumi cu schimbările politice ale oricărui regim pe care sirienii îl vor alege în cele din urmă?

Și cum rămîne cu Israelul? În timpul președinției sale în Iran, din 2005 pînă în 2013, Mahmoud Ahmadinejad a iritat opinia publică globală întrebînd în mod repetat dacă holocaustul a avut cu adevărat loc. Persistă oare acest tip de ignoranță și de dispreț față de poporul evreu și în rîndurile liderilor actuali ai Iranului, continuînd să influențeze abordarea lor față de statul Israel? O ultimă problemă vitală care trebuie vizată în cadrul oricăror discuții bilaterale dintre SUA și Iran este activitatea militară a acestuia din urmă și, în special, programele sale balistice. SUA nu poate continua să-și fondeze politica față de Iran – o țară imensă, cu o populație de peste 80 de milioane, o economie în creștere și o puternică influență regională – pe sancțiuni și pe vituperări. La rîndul său, Iranul trebuie să renunțe la sloganurile toxice, precum „Moarte Americii“, și să colaboreze cu SUA în vederea promovării propriilor interese și aspirații. 

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este decan la Korbel School of International Studies

© Project Syndicate, 2017
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU

Foto: Un cleric iranian trece pe l]ngă o pictură murală anti-SUA, adevarul.ro / EPA / Abedin Taherkenareh