Aproape de fiecare dată cînd citesc cîte ceva despre ultimele alegeri prezidenţiale îmi revine în minte imaginea unui domn suit pe un stîlp. Pătruns de un fel de exaltare nervoasă, specifică alegerilor din România, omul respectiv încerca cu încăpățînare să dea jos un afiș de pe care zîmbea prietenos Victor Ponta. Un gest simbolic și inutil pentru care fusese însă salutat de cîteva mii oameni care se aflau în centrul Bucureștiului.
M-am întrebat zilele astea ce-o mai face omul respectiv. L-o mai fi preocupînd politica? La ce s-o gîndi cînd citește știrile? Candidatul pentru care ieșise atunci în stradă, celălalt afiș, e președinte de mai bine de un an, iar mandatul său tinde să devină tot mai complicat. Aproape nimic din ce face sau spune nu mai este bine primit. Cuvintele îi sînt insuficiente, tăcerile suspecte, iar deciziile confuze. Pentru presa străină e un naiv, pentru cea românească e un mister. Însă tuturor le e destul de clar că actualul președinte al României suferă de un soi de inadecvare cronică.
Klaus Iohannis are un fel de talent special de a ezita cu fermitate. De a interveni decisiv atunci cînd nu-s motive de intervenție. De a umple neconvingător spațiul. Asemeni unicornului care vrea să creadă că oamenii există, șeful statului român pare să administreze o realitate paralelă imposibil de verificat.
Lui Klaus Iohannis i se reproșează, în același timp, suficiența și insuficiența. Prezența goală și absențele cu semnificație. Un soi de covor roșu al dezamăgirii i se așterne în față pe oriunde alege să calce. Toate astea la un loc provoacă dubii în legătură cu acțiunile instituției prezidențiale chiar și atunci cînd acestea nu au vreo semnificație teribil de importantă.
Stupefacția exprimată, discret deocamdată, de către diverși oameni din administrație e dublată de neîncrederea tot mai vizibilă a publicului. Altfel spus, speranța că președintele se va ridica la înălțimea așteptărilor s-a transformat în teama că performanța dlui Iohannis va fi imposibil de apărat.
E foarte greu de argumentat zilele acestea împotriva senzației că Președinția se deplasează încet-încet în irelevanță și, uneori, în ridicol. Mă feresc să dau exemple. Presa ultimelor două luni a furnizat suficiente.
Domnul Iohannis poate încă să își salveze mandatul. Mai are timp chiar să îl transforme într-unul reușit. Însă bunăvoința i-a fost retrasă și, în următorii trei ani, va trebui să cîștige respect. Ceea ce a avut pînă acum a fost doar un soi de entuziasm prudent, dublat de o așteptare politicoasă. Amîndouă au expirat, iar omul de pe stîlp preferă probabil să nu își amintească seara aceea.
Dezamăgirea e corozivă şi pentru ea există întotdeauna o notă de plată.
P.S. N-am avut răbdare să urmăresc întreaga scenă. Nu știu dacă afișul cu Victor Ponta a fost, în cele din urmă, coborît de pe stîlp.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
