O trecere în revistă a reacțiilor generate de Pandora Papers scoate în evidență mai repede blazarea decît indignarea în rîndul publicului ai cărui lideri și-au ascuns averea în diverse paradisuri fiscale. Asta în cazul în care organizațiile de presă naționale au avut curaj să menționeze existența acelor documente.
În Kenya, spre exemplu, The Star, unul dintre principalele ziare, a deschis ediția direct cu o negație: „Nu sînt dovezi că președintele Uhuru Kenyatta a furat din fonduri publice”. Cea mai importantă publicație a țării, The Nation, navighează și ea prin realitatea paralelă și publică știrea, însă se concentrează pe dezvăluirile care îl privesc pe regele Abdullah al II-lea al Iordaniei. O atitudine asemănătoare a putut fi găsită în presa rusă, care a preferat să vorbească despre banii președintelui Ucrainei și aproape deloc despre legăturile dintre cercul apropiaților lui Vladimir Putin și morișca spălătorilor de bani.
Însă chiar și în cazurile în care presa națională a tratat pe larg documentele, cazul Pakistanului, reacția publică, cel puțin într-o primă fază, a fost apatică. În afară de mici revolte retorice ale unor persoane publice, la trei zile de la publicarea documentelor, efectul lor e mai degrabă minor. Sigur, pentru cei vizați e un moment stînjenitor, însă sînt puține semne că vreun președinte, premier sau chiar vreun ministru din statele vizate va suferi pagube majore din punct de vedere al statutului sau al carierei.
Pandora Papers reprezintă cea mai mare scurgere de informații despre averile ascunse ale acestei lumi. Nu e vorba numai despre lideri politici, ci și despre vedete sau oameni de afaceri cunoscuți. Apoi, nu toate dezvăluirile reprezintă neapărat infracțiuni prevăzute în diverse coduri penale. Uneori e vorba doar despre o subliniere cu o linie groasă a ipocriziei unora dintre politicieni, foști sau actuali.
Apelul la tot felul de stratageme pentru a evita plata impozitelor este cel puțin imoral și de-a dreptul cinic mai ales pentru oameni în al căror discurs public solidaritatea ocupă un loc central. Tony Blair, de exemplu. Fostul premier britanic a reușit să evite plata unei taxe pe proprietate de 312.000 de lire sterline pentru că, tehnic, nu a cumpărat un imobil, ci firma înregistrată în străinătate care deținea imobilul respectiv. 312.000 de lire înseamnă un pic peste 1.800.000 de lei. Bani dintr-o singură tranzacție. Bani care n-au mai ajuns să fie investiți, de exemplu, în spitalele britanice, deși finanțarea inadecvată a NHS (Serviciul Național de Sănătate) este o discuție permanentă încă de cînd această structură a fost înființată.
Efortul pentru publicarea acestor dezvăluiri este uriaș. Sînt aproape 12 milioane de documente (e-mail-uri, fișiere Excel etc.), adică 2,94 terrabiți de date – echivalentul a 41 de zile de transmisie continuă HD pe aplicația preferată de urmărit filme. Pentru a putea pune ordine în muntele acesta de informații, consorțiul care a le-a prelucrat a colaborat cu 150 de organizații de presă (Rise Project în România). Dezvăluirile vizează 35 de foști și actuali șefi de state sau de guverne și 330 de politicieni și alți oficiali publici din 91 de țări și teritorii. Din primele informații rezultă că doi dintre aceștia sînt români. Pînă la data publicării acestui text, numele lor nu era cunoscut.
Seria dezvăluirilor va continua probabil o vreme. Acolo unde societățile funcționează pe baze măcar vag democratice va exista o oarecare dezbatere. Uneori, rar, cîte un oficial public își va exprima cabotin regretul, apoi totul va fi uitat. Actualitatea oferă noi și, de cele mai multe ori, frivole motive de indignare. Dacă luăm ca exemplu precedentele (Panama Papers), sînt puține șanse ca efectele dezvăluirilor curente să fie semnificative..
Problema unor astfel de exerciții de transparență este că ele vin în lipsa unei dezbateri vii despre egalitate. Egalitate în fața legii și a fiscului. E un cerc vicios: dezbaterea lipsește pentru că nu sînt informații concrete, informațiile concrete au efecte mici pentru că nu vin pe un fond de conștientizare a dimensiunilor fraudei. Fraudă de încredere și, uneori, fiscală. Ceea ce se poate spera de la Pandora Papers este să rupă acest cerc. Vom ști peste cîteva luni în ce măsură efortul a meritat.
Ceea ce se spune foarte rar este că publicul este aproape împăcat cu ideea că liderii politici pot beneficia de un tratament preferențial (i.e. pot fura). Pentru ca Pandora Papers și orice dezvăluire de felul acesta să conteze cu adevărat, costul refuzului de a plăti taxe trebuie să fie unul major. Și nu numai politic.
În România cel puțin n-am văzut nici un fel de efort al statului de a afla în ce paradisuri fiscale ajung banii care ar trebui cheltuiți în serviciile publice. Ba încă, între două investiții în criptomonede, mai poți auzi politicieni care spun senini că taxarea e furt. În fraza următoare se vor plînge că statul nu funcționează bine. Și, culmea, au dreptate.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.
